Sunt din nou un fulg de nea…

Sunt din nou un fulg de nea. Nici eu nu mai ştiu de câte ori am trecut prin acest proces interminabil de evaporare – cristalizare – topire – evaporare. Ca să fiu sincer, nici nu-mi amintesc măcar ce am fost mai întâi: picătură de apă, vapor sau fulg de zăpadă. Aş putea să afirm că mă încadrez într-o categorie sau alta, dar, ar fi numai o presupunere, şi, dragii mei, n-aş vrea să vă induc în eroare. De fapt, e probabil să nu fie prima dată când îmi trec prin minte astfel de gânduri în timpul coborâşului meu spre sol.

De data asta, însă, sunt un prim fulg al unei prime ninsori. Să fie oare prima dată când dobândesc rolul de protagonist? Of! Ciclul acesta interminabil mă face să devin confuz şi foarte agitat. Câţi metri să fi coborât până acum? Trei? Patru? Timpul pare să treacă atât de încet. Şi parcă distanţa de aici, de sus, până acolo jos, creşte, nu scade. Doamne, spune-mi, te rog, că nu cumva sunt iar vapor! A, nu, uite, am structură hexagonală, sunt alb şi îngheţat tot.! De fapt, e ăsta motiv de bucurie sau nu? Nici eu nu mai ştiu. Cred că am ameţit…

Între timp, alţi fulgi de nea îl ajung din urmă.

Ei, treabă-i asta? Eu stau şi cuget şi vor alţii să-mi fure rolul. Ia să grăbesc puţin ritmul, că nu se cuvine să mă las eu cu una, cu două, unor asemenea amatori! 

Auzi, vântule? Te superi dacă mă propulsezi şi pe mine puţin mai aproape de pământ? E perfect, mulţumesc, bătrâne! Ei, uite că ajung şi eu, în sfârşit, la destinaţie.

imagine: whitekuneho (DeviantArt)

Fulgul, coborând lin, se îndreaptă spre un grup de copii, cărora vrea să le aducă o mare bucurie, aşternându-se alături de semenii lui, pe pământ, unde au să formeze o pătură albă şi rece de zăpadă.  Privind în sus, o fată observă cerul, acum plin de steluţe îngheţate şi, cu gura căscată de bucurie, îl arată prietenilor ei. Chiar atunci suflă bătrânul vânt, schimbându-i direcţia fulgului nostru, care ateriză exact în gura unuia dintre copiii care chiuiau de bucurie.

Nu se poate! Vai mie! Unde-am ajuns? Trebuia să fiu marea stea din această seară, primul fulg de nea din prima ninsoare a acestui an… Totul s-a terminat! Nu voi mai fi niciodată alături de fraţii şi surorile mele, nu voi mai trece niciodată prin ciclul interminabil apă-vapor-gheaţă-apă! Dar… e acesta un lucru rău? Aş vrea să cred că nu. Va trebui să-i mulţumesc vântului, care m-a scos din monotonie. Asta… dacă-l voi mai vedea. Cine ştie!?

Şi pentru prima dată, fulgul a încetat să se mai gândească la ce avea să urmeze. Pentru el, cel mai important era prezentul, de care voia să se bucure aşa cum ar fi trebuit să o facă de la început.

Pentru totdeauna…

Îl trezi, ca deobicei, lumina zilei, care pătrundea în dormitor  printre jaluzele. Căscă puternic, îşi întinse oasele bătrâne şi obosite şi se întoarse spre ea, care îl privise cu dragoste în tot acest timp. Puteau sta aşa ore în şir, fără să spună nimic, căci se înţelegeau din priviri deja de mulţi ani şi nu aveau neapărat nevoie de cuvinte.

Anii care trecuseră fuseseră blânzi cu el. Trecerea timpului lăsase pe chipul lui câteva urme fine pe frunte, iar ochii lui parcă nu mai erau aşa de înflăcăraţi ca altă dată, însă, asemeni tatălui lui, părul nu îi albise. Doar câteva fire gri răsăreau, pe ici, pe colo, prin părul şaten.

Cei doi se ridicară în acelaşi timp, ca la un semn mut şi, cu paşi lenţi, se îndreptară spre bucătărie. Bătrânul pregăti în tigaia veche două ochiuri de ouă. Nu era sărac, nici vorbă, îşi permitea să trăiască destul de bine din pensie, dar nu se îndura să arunce acea tigaie, atât de plină de amintiri dragi.

Puse pe masă tacâmuri şi cele două farfurii, fiecare cu câte un ochi în ea, şi începu să mănânce. Ea, pe de altă parte, nici nu se atinse de mâncare, ci doar îl privi cu tristeţe pe bătrânul pe care îl iubea atât de mult. Terminând de mâncat, bătrânul luă şi farfuria ei, punând-o pe cea goală în faţa soţiei lui. Când pusese masa, ştia că ea nu o să mănânce şi că va sfârşi prin a mânca şi porţia ei, dar nu se îndura să pună pe masă o singură farfurie. Se ridică de la masă şi spălă vasele, simţindu-se, brusc, foarte singur. Pe când clătea farfuria ei, îi veni o idee, aşa că rupse tăcerea:

- N-ai vrea să facem o plimbare? o întrebă el.

Femeia îi zâmbi cu dragoste şi încuviinţă. Ştia deja unde vor merge şi, deşi ei îi provoca mereu tristeţe această plimbare, ştia şi că lui îi făcea bine să fie acolo.

Ieşiră amândoi din casă, în grădina mare şi plină de flori, unde el se opri să culeagă doi trandafiri, ca apoi să îşi continue drumul, împreună, şi nu se opriră până nu ajunseră în cimitir. Majoritatea mormintelor erau în stare proastă, numai unul era plin de flori colorate. În faţa acestuia se opriră şi bătrânul cu soţia lui. El aşeză cei doi trandafiri, alături de celelalte flori şi o privi cu tristeţe pe soţia lui. Era la fel de frumoasă ca întotdeauna, cu părul ei şaten, cu reflexii roşcate, lung până la umeri, cu ochii ei căprui migdalaţi şi buzele ei trandafirii, mereu zâmbind.

- De ce a trebuit să mori? o întrebă el, în timp ce o lacrimă îi curgea din ochiul stâng, prelingându-se pe obraz. De ce a trebuit să te răpună boala? De ce nu pe mine?

Dar el ştia deja răspunsul, care, pe cât de dureros era, pe atât era de plin de iubire.

- Îmi amintesc şi acum de ziua în care tu plângeai că o să mor şi că nu vei putea trăi fără mine, începu el. Şi nu te-am putut linişti până nu ţi-am promis că nu voi muri înaintea ta.

- Iar eu ţi-am promis că vom fi mereu împreună, pentru totdeauna… continuă ea, punându-şi mâna uşor transparentă în mâna lui caldă.

- Şi aşa va fi de acum… până la sfârşit, şi dincolo de moarte… încheiară cei doi.

Dacă l-ar fi văzut cineva acum pe acest bătrân, i s-ar fi făcut milă. Toţi cei care l-au cunoscut odată şi încă mai trăiau, spuneau despre el că a înnebunit de tristeţe după moartea soţiei lui. Cine ar fi putut bănui, cine ar fi putut înţelege că nu era nimeni în lume mai fericit decât el?

Stea căzătoare

Cei doi stăteau întinși pe iarba moale, ținându-se de mână, privind cerul ce începea să se întunece. Undeva, la câțiva metri de ei, se auzea un greiere, cântându-și melodia de dragoste, o baladă pentru cei dornici să o asculte.

- Uite! strigă ea deodată, rupând tăcerea.

Arătă cu degetul spre o linie albă de pe cer, puțin deasupra locului unde soarele dispărea încet. Era urma unui avion ce tocmai zbura acolo sus… departe…

- E…

Fotografie de Vanilla Moon.

- … o stea căzătoare! îl intrerupse ea, nelăsându-l să termine propoziția.

- Iubito, nu fii naivă…

Știa și ea ce era, așa cum ar fi știut și un copil mic, așa cum ar fi știut oricine. Dar simpla idee că o stea ar fi căzut în acea noapte, în timp ce ei stăteau așa, împreună, pe iarba fragedă, privind cerul și ascultând romanța micului greiere… ar fi fost atât de minunată! El o privi și înțelese… nevoia de a visa. Și ce dacă nu era o stea căzătoare? Totul era perfect, căci erau împreună.

- Hai să ne punem o dorință…, șopti el.

Nu au rostit-o cu voce tare, căci asta e condiția ca să se împlinească. Dar chiar și așa, ea a știut ce și-a dorit el atunci. Și cum altfel ar fi putut fi, când și ea și-a dorit același lucru…

Upside Down World

Într-o zi, mai pe-nserat,
Un gând bizar m-a fulgerat.
Cum ar fi lumea noastră oare,
De-ar fi cu capul la picioare?
Şi stând aşa şi contemplând,
M-am regăsit visând
La un univers maiestuos,
Întors de-a dreptul caraghios
Cu susu-n jos.

Păşesc uşor pe cer. Da, pe cer, ai şi uitat? Lumea toată s-a răstunat. Au mai rămas totuși câteva vietăți cu josul în jos și susul în sus. E un număr neglijabil, nici n-ar avea rost să-i mai menționez… și oricum nu îi înțeleg. De ce ar trăi acolo când aici sus, pe cer, cu capul în jos, e mai frumos?

Aşadar, mă plimb pe cerul senin, cu paşi uşori, parcă de teamă să nu murdăresc frumosul azur. Sclipitor, sfânt covor de lumină și căldură, câtă liniște și pace în dânsul!

În depărtare, un bătrânel pescuieşte liniştit într-un nor fumuriu, puțin posomorât aș putea spune. Lângă el ţine o colivie micuță. Nu văd prea bine de la distanţa asta, dar dacă nu mă înşel, a prins până acum vreo doi, trei porumbei. Nu prea are noroc omul. Raţele sălbatice aproape că ar fi fost prinse, dar i-au zărit undiţa tocmai la timp şi au zburat degrabă din calea lui.

Privesc în sus, spre Pământ, cu scopul mai mult decât evident, de a mă asigura că vremea va continua să fie bună. Dar e destul de întunecat. Sper totuşi că n-o să plouă, de dragul noilor mei pantofi. Când se întâmplă să plouă, e destul de urât. Imaginează-ți că mergi liniştit şi n-ai umbrela la tine şi se porneşte dintr-o dată. Şi cad bucăţi de pământ şi noroi şi pietricele. Asta dacă ai noroc. Că se poate să te trezeşti în cap şi cu o surpriză lăsată de vreun animăluţ mai mult sau mai puţin fericit, aflat în trecere pe deasupra ta. Ăsta e chiar unul din cele mai neplăcute fenomene.

Dar să lăsăm toate acestea la o parte şi să vă povestesc despre culesul stelelor. Ai tinde să crezi că devine banal când poți face asta cu adevărat, căci unde mai e poezia? Şi totuşi nu e aşa. Fiecare stea e deosebită. Unele strălucesc mai puternic, altele au forme mai frumoase, unele au sclipiri puţin colorate dacă te uiţi cu mai mare atenţie. Culesul stelelor e un lucru pe care fiecare îl poate face o singură dată. Când devii adult, ai dreptul să pornești în căutarea stelei tale, pe care trebuie să o alegi cu grijă, căci nu o mai poți schimba. Ai timp o viață întreagă să o găsești, așa că nu trebuie să faci totul la repezeală. De fapt, chiar cunosc bătrâni care nu și-au ales încă o stea. Cam pretențioși după părerea mea, căci au găsit un cusur fiecărei stele. Eu le văd pe toate incredibil de frumoase și nu văd unde atâta răutate, atâta critică pe seama lor.

V-am spus despre petreceri? Când e sărbătoare, e nemaipomenit! De fiecare dată facem discotecă aici, pe cer. Avem un sistem audio senzațional, poate cel mai bun din întreaga galaxie. De fapt, sunt sigură că și de pe pământ se aude ritmul muzicii noastre. E trăsnet și la propriu și la figurat. Și să nu uit de globul nostru disco, cu jocul lui unic de culori. Totuși, nu-i înțeleg pe oamenii care încă locuiesc pe pământ și care se plâng de petrecerile noastre. Le numesc „furtuni” dacă nu mă înșel. Ziceau că ar fi cauzat o serie de daune. Mie îmi pare că doar sunt invidioși pe noi. Bine măcar că nu au făcut reclamație! Nu știu ce ne-am fi făcut…

Pic… pic… Ah, știam eu că nu puteam scăpa de ploaie. O iau la fugă, în speranța că totuși se ivește o fărâmă de noroc și dau de un loc unde să mă adăpostesc. Pleosc! Ce ploaie e asta? E apă? Sunt sigură că e apă. De când plouă cu apă aici? Continui să-mi pun o serie de întrebări ce nu fac decât să mă facă din ce în ce mai confuză. Aud vocea bunicului de undeva de departe.

Să mă trezesc? Cum adică? Să las o lume atât de frumoasă și să mă întorc la realitate? Mai lasă-mă să visez, n-ai vrea? Of, crudă realitate! Nemiloasă lume! Ah, cu capul în jos de-ați fi…

Monocromie

Am privit în urmă, într-o zi
Şi ce-mi fu dat să văd? Vai mie!
Toţi artiştii zbanghii
Pictaseră-n monocromie.

Am dat să caut culorile, în speranţa că rătăcirea lor era pur întâmplătoare. Şi le-am căutat oriunde s-ar putea ascunde. Şi ce-am crezut eu, naiva de mine? Verdele frumos, plin de viaţă, liniştea sufletului, buna dispoziţie a zilelor posomorâte, relaxant, meditativ, echilibrat, ce-mi oferă sentimentul de siguranţă, nu e prostuţ să stea sub preş. Albastrul senin, curată lacrimă, visător cu ochii deschişi, curios din fire, în spatele unui nor cenuşiu nu s-a pitit. Violetul, plin de mister, melancolic uneori, nu s-a înghesuit în cutii, cutiuţe. Galbenul gelos, dar cald şi bun, de ce-am crezut c-ar fi în soare? Portocaliul vesel, ocrotitor, emotiv, fericit şi mereu optimist, în coji de portocale parfumate nu-i. Atunci de ce-am căutat acolo? De ce-am crezut? Că roşul cel aprins, cel plin de patimă s-ar ascunde inocent în colţ de stradă?

Şi-aşa am căutat să văd în profunzimea monocromiei ce credeam că mă înconjoară. M-a surprins să văd că în marea aceea de culoare prost întinsă, se-ascund mici boabe din culorile pe care le căutam inocentă în altă parte. Au fost mereu acolo, aşteptându-mă să le observ, să le strâng în braţe, să le iubesc cu toată fiinţa mea. Oarbă am fost, că nu le-am văzut? Poate. Dar cum le-aş putea aprecia la adevărata lor valoare dacă n-aş ştii cum e fără ele?

N-am mai pierdut culorile de mult timp. Dar când le pierd, ştiu întotdeauna unde le găsesc. Aşa e. Sunt în tine. Monocromie.

Strada cu cireși

Am visat. Am visat că era primăvară spre sfârșit și mergeam de-a lungul drumului pustiu. Nu știam unde merg, nu știam de ce mă grăbesc să ajung acolo, până când l-am văzut.

Era mare. Înflorise. Era un cireș, undeva, în depărtare. Am alergat. Ce frumos era! Și ce parfum minunat răspândea în aerul altădată plin de fumul lăsat de mașini! În timp ce mă apropiam cu repeziciune, am văzut că nu era numai unul. Strada continua cu alt cireș, și altul. În zare numai cireși…

În mijlocul lor mă simțeam mică și hâdă. Până și soarele pălea în fața lor! Oh, cât de grandioși sunteți! Cât de puri, desăvârșiți! Natura întreagă vă cântă ode. Poeții vă-nchină poezii și pictorii vă aștern pe pânză delicată.

Vântule, fii blând acum! Să nu frângi ramurile subțiri. Să nu cumva să cadă o floare gingașă din creanga mică și plăpândă.

Tu, pasăre, nu fă popas pe ram! Să nu calci mugurașul firav. Ploaie, udă numai rădăcinile! Nu lovi cu asprime florile. Să nu dobori, furtună, niciun cireș!

Iar tu, om, oprește-te și privește-i! Cât sunt de blânzi, de arătoși! De ce lași viața să treacă pe lângă tine? Doar un minut să stai, s-admiri, să iubești. Poate mâine-ai să regreți că n-ai făcut-o.

Dar din fiecare vis te trezești. Cireșii nu mai sunt, nici păsările nu mai cântă cum cântau atunci. Doar fum se vede-n zare. Doar zgomotul mașinilor se-aude. Dar eu nu uit și-n inima mea încă mai sunteți! Oh, dragi cireși! Natura toată vă plânge.

The Austrian Lady

Mă plimb încet pe străzile ninse ale Vienei. E seara târziu și încă mai fulguie.  Ritmul mersului meu e accentuat de scârțâitul zăpezii sub ghetele călduroase. Tăcerea apăsătoare e întreruptă rar de câte o mașină. Vântul îmi șuieră aspru în față și cele două capete ale fularului meu zboară aiurea. E frig de-ți clănțăne dinții-n gură. Mă îndrept spre un restaurant, unde vreau să iau cina.

Îmi ia poate doar două minute până ajung să pun mâna pe clanță, dar par interminabile. Nu mai îmi simt mâinile. Mi-au înghețat. Căldura din local e bine venită. Merg încă tremurând ușor și mă așez la o masă, într-un colț, încercând să nu ies în evidență. Și atunci o văd. O austriacă trecută de vârsta mijlocie, la masa din fața mea, deși la o distanță considerabilă. Se uită la mine insistent. Instinctiv îmi pun mâna pe față. Sigur am nasul roșu.

Îmi dau jos căciulița și fularul și le pun lângă mine. Desfac cu greu fermoarul hainei. Încă nu îmi simt degetele prea bine. Doamna își întoarce capul, dar încă îi mai simt privirea. Se uită la mine cu coada ochiului. Credea că n-o văd. Am privit-o întrebătoare și a pufnit. Ce-o fi cu ea?

Chelnerița se apropie de mine și mă ia rapid în germană. O lămuresc că sunt străină de limba ei și ne înțelegem în engleză. Ea vorbește bălbâit, stângace, pe când eu tind să am un ușor accent britanic. Comand o supă de pui, un șnițel vienez și un suc de portocale. Nu mă pot abține și arunc un ochi către austriaca de la masa din față. Pufnește. Vede că mă uit la ea și se face că plouă. Nu pricep. Ce are cu mine?

Sosește supa și îmi umplu lingura. Dau să o duc la gură, dar arde. Suflu încet să o mai răcesc. Austriaca își aprinde iritată o țigară. Începe să mă deranjeze. La jumătatea bolului de supă, renunț la ea. La supă adică. E suficient. Trec la șnițel. E cald și moale. Foarte gustos. Doamna tușește zgomotos. Ridic privirea. Încă mă fulgeră din ochi. Își dă seama că o văd și se face că se uită la ceas.

Mi se face milă de ea. Își ridică iar ochii spre mine. Îi zâmbesc cu căldură sinceră. Își dă ochii peste cap, dar eu văd și știu. Văd că îi vine să plângă. Îi văd verigheta. Îi văd hainele de doliu. Știu că e singură anul ăsta de sărbători. Și știu mai ales că se vede pe ea în mine. Ea n-are de unde să știe că pe mine mă așteaptă acasă familia și prietenii, cu brațele deschise. Crede că zâmbetul meu e fals. Așa că mă critică. Mă critică fiindcă nu apreciez iubirea așa cum trebuie.

Îmi plătesc consumația și mă ridic de la masă. Nu vreau să îi vorbesc austriecei. Sunt supărată că m-a judecat fără să mă cunoască. Încerc să trec pe lângă ea fără s-o privesc, dar ceva mă face să întorc ochii spre ea. Iar ea zâmbește și îmi face cu mâna. Zâmbesc și eu și o salut din cap, îndreptându-mă iar spre frigul de afară.

Sărbători fericite!

Stories…

Întotdeauna mi-au plăcut poveștile. Mai ales cele scurte, cu mici învățături. Era o vreme în care numai povești scriam. Și ceva m-a făcut să vreau să revin la vechile obiceiuri. Așa că inaugurez această nouă categorie de postări pe blog, Stories. Voi scrie povești vesele, triste, unele pot părea copilăroase, dar majoritatea vor avea înțelesuri ascunse.

Sper să  vă placă articolele ce vor urma. Chiar acum lucrez la una, pe care o voi posta curând.

Vă pup.

The mermaid – oneshot

Înainte de a citi, te rog să dai play la această melodie, pentru o atmosferă mai bună a poveștii. Mulțumesc.

Își întinse mâna spre steaua de mare, luănd-o cu delicatețe în palmele ei ude. Marea era calmă și îi plăcea să-și petreacă diminețile pe fundul apei, căutând podoabe noi pentru părul ei lung și blond. Privi o dată în sus, spre lumea cerului. Își dorea să nu fie interzis să urce la suprafață. Ar fi vrut să vadă măcar o dată culorile asfințitului despre care bătrânii vorbeau cu atâta melancolie de fiecare dată. Însă vremurile bunicilor trecuseră, iar lumea aceea pașnică devenise un adevărat iad. Se zvonea că dacă aerul rece al acelei lumi misterioase ar fi atins-o, avea să se întâmple ceva rău.

Privi în gol spre coada de pește, visând cu ochii deschiși despre lumea de deasupra apelor, despre prinți și prințese și despre castele înalte, baluri, rochii de dantelă…

„Selena!”

Vocea aspră a tatălui ei o trezi din visare și o readuse cu coada pe apă. Îl privi cu resemnare în timp ce îi povestea despre balul pe care avea să îl organizeze pentru ca ea să-și găsească un mire. Dădu din cap cu tristețe, în semn de aprobare. Ar fi vrut să aibă curajul să i se împotrivească, însă de fiecare dată când deschidea gura în semn de protest, singurele cuvinte care ieșeau erau „Da, tată.” sau „Bineînțeles, tată.”, „Desigur, tată.” și ”Așa voi face, tată.”

De ce nu putea fi liberă ca oamenii de deasupra? De ce trebuia să fie mereu supusă și ascultătoare? Tot ce voia era să vadă apusul, măcar o dată. Numai o dată și ar fi fost de ajuns. S-ar fi măritat cu orice tânăr al apelor și nu i-ar fi păsat de cât de nefericită era viața pe care o ducea, căci avea să aibă mereu în minte culorile frumoase ale cerului ce asemeni unei păsări fenix moare pentru a renaște a doua zi.

Orele trecură mai repede decât curenții marini și se văzu la așa-zisul bal în care trebuia să-și aleagă viitorul soț. Privi în gol spre fiecare bărbat al apelor care îi cerea mâna.

„Nu.” spunea ea către fiecare, fără să simtă nicio vină văzându-i atât de dezamăgiți, ba unii plecând chiar cu lacrimi în ochi. În inima ei, nu exista decât dragostea pentru Soarele pe care nu îl văzuse niciodată. Mulțimea scăzu până mai rămaseră doar doi bărbați. Dar vai, aceia aveau cele mai respingătoare chipuri pe care le văzuse vreodată.

„Alege.” îi spuse tatăl ei cu mânie în glas, dar fără să ridice tonul. Vocea lui îi amintea Selenei de tunetele ce se auzeau când era furtună pe mare. Și deodată, tânăra sirenă simți că are puterea să facă acel lucru pe care nu îl făcuse niciodată.

„Nu, tată.” grăi ea aproape șoptit, în timp ce urcă cu viteză spre strălucirea de deasupra. Nu mai avea noțiunea timpului, cert este însă că ajunse la suprafață chiar la apus. Își scoase capul din apă, privind măreția soarelui. „Nu am să te uit niciodată, iubitul meu.” i-a declarat ea Soarelui.

Și privi cu dragoste cerul de foc în timp ce ultima fărâmă din ea se stinse. Dar Soarele avea să renască, iar ea nu. Însă nu regreta acest lucru, căci în sufletul ei, acel minut în care îl văzuse însemnase mai mult decât toți anii pe care îi trăise pe fundul apei, fără să vadă strălucirea dragostei.

Îi dedic acest oneshot lui akan, care a insistat însă să nu o ucid pe sirenă.

Feelings

Just a random post. Pentru Arthur, ca să-și facă o idee despre cum ar trebui să scrie ceea ce simte.

Am privit figura ta cenușie dispărând în orizont. Probabil era ultima dată când te vedeam și asta mă făcea să par o existență fragilă în universul infinit. Am deschis gura, dar vorbele nu au vrut să iasă, nepăsându-le de sentimentele ce se zvârcoleau în sufletul meu. M-ai lăsat singură în ceața disperării, prinsă în pânza propriilor greșeli. Trecutul nu încetează să-mi sublinieze greșelile cu care l-am pătat de-a lungul vieții. Și totuși, încă mai sper la o șansă. În ochii mei se mai oglindește silueta ce a pierit în lumină. Îți găsesc prezența în fiecare sclipire a soarelui, îți simt mirosul cu fiecare adiere a vântului și îți aud pașii în iarba ce foșnește. Dar tu nu ești aici și nici nu vei mai fi. Mintea mea înțelege asta, dar inima refuză cu desăvârșire să recunoască.