Dragei mele Tina…

Tina când era mică

Uneori mă întreb de ce te iubesc atât de mult. Cum de am putut să mă atașez de o făptură atât de mică și de neajutorată, cu care nu pot să comunic. Sau poate tocmai de-asta am ajuns să țin la tine ca la un membru al familiei.

Și, totuși, de multe ori când stau la birou, te văd agitându-te în colțul acvariului, de parcă întreaga ta ființă strigă după atenția mea. Iar eu de atât de multe ori sunt atât de absorbită de vreo carte, un caiet, un film, un joc… încât poate că nici nu te observ uneori.

Îmi place compania ta tăcută, liniștitoare. Nu e nevoie de cuvinte. Te iau din apă și te spăl cu apă caldă, apoi te țin pe palme. E ironic faptul că, uneori, tu, reptila cu sânge rece, ai corpul mai cald decât mâinile mele.

Îmi amintesc când ai făcut conjunctivită și nu ai mâncat mai nimic săptămâni întregi, iar eu m-am temut c-ai să mori și-am plâns în timp ce te țineam învelită în prosop, la căldură, cât timp își făcea efectul crema antibiotică. Aveai ochii lipiți și umflați și încercam să te ajut să mănânci, iar tu nu voiai să deschizi gura. Și te uram atunci, că nu luptai, c-avea să te răpună foamea, iar eu nu te-aș fi putut înlocui vreodată. Și-apoi te iubeam iar, și mi se rupea sufletul când te vedeam cum îți scoteai capul din carapace la auzul muzicii și, cum respirai, aveam impresia că dai din cap în ritmul muzicii. Te-am dus de câteva ori la veterinar, ținându-te la piept, învelită în prosop, apărându-te de ger și ninsoare. Și mulțumită tratamentului injectabil și a cremei, te-ai vindecat în mod miraculos.

Ce e în mintea ta, Tina, când te uiți în ochii mei cu ochii tăi micuți? Știi tu cine sunt eu? Unii zic că știi, alții că nu, iar restul mă cred nebună. Eu știu doar că sunt fericită că te-am ales pe tine din micuțul acvariu cu țestoase acum 2 ani și jumătate. Erai atât de mică atunci! Te-am adus acasă cu mașina, peste 2 ore de drum. Îți agitai piciorușele micuțe cu atâta rapiditate încât nu o dată te-ai dat peste cap în punga cu apă.

Nu mi-aș fi închipuit că o țestoasă de apă e atât de rapidă față de una de uscat. O clipă erai pe birou și în următoarea erai la margine, gata-gata să cazi. Îți plăcea mult să faci bungee jumping. Cred că ți se părea amuzant cum mă agitam când te vedeam căzând și te prindeam exact la țanc. Apoi te-ai plictisit și ai exersat cățăratul. Mâna mea a fost pe post de copac orizontal, pe care îl traversai cu pricepere. Când ai mai crescut, nu ai mai putut practica acest sport de performanță, așa că ți-ai îndreptat energia spre ventilator, peste a cărui piciorușe încercai să treci. Te-ai plictisit repede și de această activitate și te-ai apucat de explorat. Odată era să cazi de pe bar în prăjitorul de pâine, iar altă dată ai intrat sub bibliotecă și te-ai dus până în spatele ei, înainte să apuc să te prind. Și apoi te-ai gândit să ne jucăm de-a v-ați-ascunselea și ți-ai băgat capul în carapace când am încercat să te scot de acolo. După ce te-am recuperat în cele din urmă cu ajutorul unui liniar, îmi amintesc cum ți-am spus că dacă aș fi știut, ți-aș fi dat și o cârpă să speli parchetul de sub mobilă dacă tot te plictiseai și aveai chef de asemenea activități.

Ce-i, broscuțo? Așa-i că nu te enervez când dau noroc cu tine? Altfel de ce-ai sta așa de cuminte? Știi că ai un colorit frumos? Te face să pari că zâmbești.

Tina de acum

De ce nu am mai mult timp pentru tine? Tu zgârii cu gheruțele marginea acvariului și mă chemi să mă joc cu tine. Știu că te plictisești. Îți place când îți vorbesc, de-ți ridici capul din apă? Of, Tina! Mi-e dor de vară, de căldură, de vacanță! Mi-e dor să te pun în ligheanul mov și să te scot afară, la soare și să mă uit la cum îți sclipește carapacea. Îți amintești când o mai aveam pe Kathya și v-am scos pe amândouă pe pervaz, în vas, la soare, și a trecut chiar atunci o pasăre în zbor pe deasupra și a tras un găinaț fix lângă bol?! Firește că nu-ți aduci aminte, dar eu n-aș fi putut să uit o scenă atât de comică cum a fost aceea… Trei ființe reacționând la unison: două țestoase și un om, tresărind de parcă ar fi fost împușcate.

Promite-mi, Tina! Promite-mi că ai să trăiești 50 de ani și-o să fim amândouă ca două vechi prietene, îmbătrânite de vreme. Și lumea o să ne arate cu degetul: uite baba nebună, ține țestoasa în poală! Și nouă nici că ne va păsa. Până la urmă, de ce am face-o?

Atenţie! Mormoni

După cum am mai menţionat probabil, liceul la care merg are şi clase pentru grădiniţă, ciclul primar şi gimnazial, într-o clădire separată. Această clădire se află în renovare (mulţumită fondurilor europene), ceea ce înseamnă că fac ore de după masa.

Ei bine, astăzi m-am întors de la liceu ca de obicei şi am văzut că două persoane tocmai intrau. Fireşte, am fugit repede să apuc să intru şi eu. Le mulţumesc că mi-au ţinut uşa şi când ridic privirea văd doi bărbaţi îmbrăcaţi în negru, cu cărţi în mână. Mi-a luat puţin până mi-am dat seama că erau mormoni. Bineînţeles, m-am grăbit să o iau înaintea lor şi să intru în apartament, să nu mă bată la cap şi să nu mai scap de ei. Când am ajuns la etajul unde stau, mi-am pregătit cheia ca să descui cât mai repede… şi văd uşa întredeschisă. Intru repede, trag uşa după mine, încui şi o întreb pe mama: De ce e uşa deschisă? Şi ea îmi răspunde liniştită: am ştiut că vii, că ai sunat la interfon.

Tu ai idee cui i-ai deschis uşa? Erau doi mormoni şi dacă nu eram eu, ar fi văzut uşa deschisă şi ar fi intrat. Şi cum mai scăpai tu de ei? Eşti inconştientă! Tu nu vezi în ce lume trăim? Putea să fie altcineva. Ce vrei, să ne omoare un nebun sau să ne fure tot ce avem în casă?

În cele din urmă mă calmez. Iniţial, mama se uitase la mine cu ochii mari şi apoi îşi acoperise faţa cu bluza. Sunt conştientă că am avut o recţie puţin exagerată, dar având în vedere ceea ce vedem în fiecare zi la ştiri, mai nou nu numai la ora 5, cred că am dreptate. Mai pe scurt, aveţi grijă cui deschideţi uşa şi nu numai. Better safe than sorry.

Morning chat

Bogdan: Mi-eee foaaameee.
Eu: Papă-mă pe mine. XD
Bogdan: Ham!
Eu: Nuuuu! M-a înghițit cu totul!
Bogdan: …
Eu: Uu,  I have internet connection in your stomach.
Bogdan: Yeah, there’s wireless…

P.S.: V-am spus eu că o să scriu mai des…

Zombie… dream?!

Acum două nopți am avut parte de un vis oarecum… ciudat. La sfatul câtorva persoane cărora le-am povestit despre ce a fost vorba, voi scrie un articol.

Visul a început brusc, ca oricare vis. Eram în mijlocul orașului, înconjurată de zombi ce atacau oamenii care fugeau de colo-colo și țipau. Eram destul de calmă și se pare că niciun zombi nu avea treabă cu mine, poate tocmai fiindcă eram atât de liniștită. Cu mine mai era o prietenă, Corina, fană anime și manga, la fel ca mine. Ce căuta ea în vis? Habar n-am, nu am cunoscut-o de mult timp ca să spun că suntem prietene foarte bune, dar ea era acolo… Păi și ce decizie înțeleaptă luăm noi? Să mergem la mine acasă și să ne uităm la un film, ceva. Așa că mergem liniștite, în plimbare, spre apartamentul meu, în timp ce zombii măcelăresc oamenii în jurul nostru. Ajunse acolo, avem de trecut testul scărilor, care se pare că încep și ele să se umple de morții vii. Eu reușesc că trec de ei și intru în apartament, dar Corina rămâne în urmă. Problema este că din nu știu ce motiv, e stricată ușa și nu vrea să se închidă cu cheia. Așa că trebuie să stau lângă ea o vreme, până reușește să ajungă și Corina, iar apoi să blocăm ușa cumva. În cele din urmă, după îndelungi așteptări, o aud lovind ușor cu unghiile în ușă. Mă uit pe gaura cheii și văd un zombi urât lângă ea, dar deschid totuși ușa după ce mă asigur că nu a fost mușcată de vreunul, ca să nu se transforme mai târziu, iar ea intră în siguranță, ajutându-mă apoi să baricadez ușa cu un birou și câteva scaune. Își face apariția și mama din camera ei să se asigure că suntem bine. Când ne era lumea mai dragă, vedem un zombi care nu știu cum mama lui a reușit să intre pe geamul care pot să jur că era închis… Păi și ce să facem cu el? Hai să-l băgăm în frigider. Îi dau eu una în cap și se transformă într-o ciocolată amăruie cu frișcă Primola, iar apoi îl așez frumos în frigider. Suntem conștiente că va ieși în curând de acolo, așa că ne sfătuim ce să facem cu el. Eu am venit cu ideea să-l mâncăm cât e ciocolată, dar m-am corectat repede, dându-mi seama că așa ne-am transforma în zombie. Nici nu avem timp să găsim alte idei, că el iese din frigider, nervos de tot și urlând ca disperatul că ne mănâncă. Eu încep să-l aburesc că noi suntem pașnice și că vrem să trăim într-o lume în care zombii și oamenii se țin de mână și dansează hora prieteniei împreună. Prostul mă ascultă fascinat, înclinând capul dintr-o parte în alta cu gura căscată. Mama izbucnește: De ce l-ai calmat? Nu vezi că era nervos?!!! Era mai bine așa. La care eu o întreb ce voia să facă cu el când era nervos, dar nu vrea să răspundă. Zombi-ul începe să lăcrimeze impresionat de discursul meu și îmi declară dragoste eternă. Eu ridic din sprânceană, pun mâna pe ce aveam mai aproape și îl lovesc în cap în speranța că va muri la fel ca zombii din anime-ul Highschool of the Dead, dar el se ridică și îmi zâmbește cu fața lui deformată. Din fericire, m-am trezit la timp și nu am văzut continuarea acestei nebunii de coșmar. Vă asigur că sunt cât se poate de normală și nu știu ce a fost cu visul ăsta, dar acum râd în timp ce scriu și probabil voi râde la fel când voi reciti peste mult timp.

Voi aveți vise ciudate?

Happy vs. Sad

După cum probabil v-ați dat seama, eu trebuie să râd cel puțin 2 dată pe oră ca totul să fie roz. Așa se face că într-o zi, la ora cinei, eu și Bogdan numai liniștiți nu mâncam.

El își făcuse un sandviș cu șuncă și cașcaval, dar o felie de șuncă arăta exact ca o gură. I-am atras atenția exact când a observat și el asemănarea… și ce poate trece prin mintea unor persoane nu prea normale, aiurite, baka și care râd din orice? Hai să facem și ochișori și păr și…

…ne-am ales cu un sandviș fericit.

Asta până când Bogdan l-a mușcat de cap… atunci numai fericit nu mai era.

Doar calcule

Uneori, matematica ne ajută să descoperim lucruri foarte interesante. Iată ce am descoperit eu…

Lenea costă

Mă întorceam cu mama de la bunici, unde luasem masa în familie. I s-a făcut brusc poftă de semințe, pe care ar fi urmat să le atace în timp ce se uita la televizor de îndată ce ajungeam acasă. Și cum era duminică, cel mai apropiat loc de unde putea să-și cumpere era un chioșc de pe centru, pe lângă care oricum treceam în drum spre casă, fără să ocolim prea mult.
Am așteptat să cumpere o doamnă ce ajunsese acolo înaintea noastră, timp în care mama m-a întrebat dacă vreau ceva.
„Ce să vreau, mamă?” am strâmbat eu din nas.
„Pufuleți, suc, nu știu… păpușile alea cu bomboane… când erai mică mă tot puneai să-ți cumpăr. Mai ții minte?”
Mă uit la păpuși și ridic din sprânceană. „Ooo, da… chiar nu vreau nimic.”
Ajunge și mama la rând și cere o pungă de semințe.
„6 lei.” zice tipa de la chioșc, evident plictisită.
„Toate produsele au prețuri de-astea?” întreabă mama în timp ce scormonește prin geantă după bani.
„Sincer? Da…” o repezi ea ironică.
„Trebuia să mă duc la X, dar mi-a fost lene.” spuse mama mai mult pentru ea însăși.
„Lenea costă.”
Am rămas mască în timp ce mama a plătit și am pornit mai departe. Nu-mi venea să cred. Chiar eram convinsă că nu am înțeles bine ceea ce tocmai îi spusese vânzătoarea mamei. În locul ei, la faza aia i-aș fi aruncat punga în față și aș fi făcut stânga-mprejur la X. Exagerez? Chiar nu mi se pare normal să te comporți așa cu clientela. Mama zice că fac caz degeaba, dar totuși… Cum să dai 6 lei pe o amărâtă de pungă de semințe? E dublu față de prețul obișnuit. Lăsând banii la o parte, dacă mi-ar fi trebuit ceva pe loc și eu aș fi făcut ca mama. Însă nu știu cât de poftă ar fi trebuit să-mi fie mie ca să accept să fiu tratată astfel.
Voi ce ați fi făcut?

Vanilla Moon 1

Ante-Scriptum: Am promis să ofer mai multe explicații legate de numele acestui blog, printr-o serie de articole (vezi comentariile 7-9 de la Despre mine). Nu știu când le voi posta, câte și cât de lungi vor fi. Știu doar că ăsta e primul și nu va fi ultimul.
Avertisment! Voi fi ironică pe alocuri.S-ar putea să mă credeți nebună.

Fotografie de Elena Dudina

Cum toate au un început, așa trebuie să aibă și acest nume.
Pentru mine, cred că toată nebunia asta cu luna de vanilie a început din copilărie, din cauza desenelor animate. Nu cred că există vreo persoană care să nu se fi uitat la Tom și Jerry. Să vă reamintesc un episod mai ciudat, un episod în care este prezentată luna ca o roată mare de cașcaval găurit. În momentul acela, viitoarea blogeriță din mine s-a revoltat complet ideii că frumoasa lună ar fi o brânză puturoasă. Nu! Numai peste cadavrul meu! Dar dacă nu putea fi asemănată cu brânza, atunci ce era luna? Răspunsul acestei enigme l-am găsit abia mai târziu, când priveam luna în timp ce savuram liniștită un Danette de vanilie. Era frumoasă luna în seara aceea și n-am putut să mă abțin din a compara astrul cu budinca mea delicioasă. Restul… e Cancan!
Era o seară frumoasă de vară, imediat după ce răsărise luna. Așa începe orice poveste, ați sesizat chestia asta? Tot timpul e fie o zi frumoasă de primăvară, fie o seară frumoasă de vară, cu lună plină. Din păcate, nu pot schimba textul. Chiar era vară. Și chiar era seară. Și luna e absolut obligatorie. Și dacă vă mai zic că era și plină cred că-mi săriți în cap, dar n-am ce face. Cum să fie luna goală?
Orașul era liniștit, copiii erau deja în pijamale, iar adulții care nu erau plecați în concediu, colindau din terasă în club, apoi iar în terasă… Orașul fu cuprins în curând de întuneric și o singură lumină rămase pe strada pustie. La fereastra larg deschisă de la etajul 10²x½π³, o tânără domniță într-o rochie lungă de seară privea fermecată luna. De fapt, nu era o rochie de seară, eram eu într-o cămașă de noapte cu floricele și o pereche de papuci de casă pufoși și din păcate roz, primiți cadou.
Vântul adia blând în părul ei… De fapt, stai, că dacă tot am zis că e vorba despre mine n-are sens să vorbesc la persoana a III-a cum fac japonezii. Așa… Vântul adia blând în părul meu șaten și lung, proaspăt spălat, ce răspândea în jur mirosul șamponului din fructe. Mai exact, nu știam cum să răcesc după baie și am deschis geamul să mă prindă frigul mai ușor.
Din camera alăturată se auzi strigătul unei mame grijulii:
- Ce faci? De care Danette vrei azi? De vanilie sau de ciocolată?
- Mă uit la lună…
- De care Danette vrei azi? De vanilie sau de ciocolată?
- …de vanilie. am răspuns eu.

To be continued… (dacă nu curând, atunci e de vină sistemul de învățământ, legea conservării maselor, poluarea mediului înconjurător, compania Pepsi și președintele țării)

Eroină pentru o zi

Drumul dinspre liceu înspre casă e presărat de felurite evenimente, care mai de care mai interesante și fascinante. Așa se face că astăzi am devenit eroina colegei mele, Y, fără să fac nimic deosebit din punctul meu de vedere. Cum s-a întâmplat? Păi, să vă povestesc.

Cerul era întunecat și înnorat, soarele se ascundea timid după un norișor bosumflat și aerul mirosea a ploaie. Povesteam cu Y despre vrute și nevrute, când deodată am simțit că îmi aterizează ceva în cap.

„Fir-ar să fie! Cred că mi s-a răhățit o pasăre în cap…”

Am dus mâna scârbită în cap ca să dau jos chestia care mi se încâlcise în păr, în timp ce ea mă privea cu ochii mari. Am constatat că era cam pufos pentru un găinaț, dar tot nu-mi puteam da seama ce era. Dintr-o dată mi-a zburat din mână și a aterizat pe jumătate moartă pe jos, ce credeți? O albină! Brrr! Niciodată n-am suferit specia asta. Ba chiar mi-e destul de teamă de ele. Nu țip când le văd și nu țopăi ca o nebună, dar nici nu stau să mă atingă, ci mă feresc de ele. Și tocmai am pus mâna pe o albină grasă și pufoasă ce mi se încâlcise în păr și am luat-o de acolo.

Mai în glumă, mai în serios, deși cred că mai mult spre serios, Y a declarat că am făcut cel mai curajos lucru pe care l-a văzut vreodată și că sunt eroina ei. Am rămas tăcută pentru câteva minute, după care i-am explicat sinceră că dacă știam ce aveam în cap nu m-aș fi atins de albină. Dar faptul e cosumat și probabil voi fi catalogată drept „Ucigașă de Albine” o vreme.

În încheiere, aș vrea să-mi cer cele mai umile scuze bietei albinuțe care a avut ghinionul să staționeze chiar la mine în păr.

Scrisorică către Doru

Cacofonia din titlu este absolut intenționată.

Într-una din mirobolantele ore de săptămâna trecută ne-a citit profa Nora sau Balada zânei de la Bâlea-Lac. Pe scurt, e vorba de o adolescentă pe nume Nora, care se îndrăgostește de un anume Doru, cu care ulterior fuge în lume și e părăsită de către acesta.

În fine, cert e că profa ne-a împărțit pe grupe de câte patru și trebuia să scriem diverse scrisori. Grupa mea a extras norocosul bilețel care spunea să scriem o scrisoare de la Nora către Doru. Și cum eram plictisite și aveam chef să râdem, a ieșit o scrisoare… genială aș putea zice.

Nu vă scanez caietul, dar vă copiez tot ce am scris, cu tot cu tăieturi.

Dragă Dorule,

Ești un neserios!!! Mi-ai promis luna și stelele și uite cum m-ai lăsat! Am avut încredere în tine. Am lăsat liceul baltă și mi-am părăsit familia, am dezamăgit toți oamenii pe care îi iubeam. De ce?

Aș vrea să știu de ce? De ce m-ai părăsit? De ce m-ai lăsat? Cu ce ți-am greșit? M-am dăruit ție trup și suflet, ți-am dat tot ce am avut mai de preț. Ai pe altcine Nu meritam măcar un „adio”, o explicație?

La familia mea nu mă pot întoarce așa, ce să le spun? M-ai lăsat singură, fără niciun ajutor. Cum aș putea face față acestei lumi atât de crude la doar 17 ani? Dar am să mă des

Dar am să mă descurc și fără tine. Și tu vei rămâne mereu cu regretul că m-ai pierdut. Nu mai ești centrul universului meu!

Pentru ultima oară a ta,

Nora

Nu-i așa că orele noastre de română sunt fascinante?