Academia Vampirilor

Când a apărut oferta Leda, cu toate cele şase volume la preţ de 99 RON, mi-am zis că nu o pot rata, mai ales că seria era una pe care am vrut să o citesc încă de la apariţie, deşi nu cumpărasem niciun volum. Nici că puteam face o alegere mai bună!

Un prim lucru pe care l-am observat a fost faptul că Richelle Mead “şi-a făcut temele”. Se vede foarte clar că a citit cărţi despre legendele vampirilor şi s-a inspirat foarte mult din cele româneşti, lucru vizibil în societatea pe care ne-o prezintă.
Moroii sunt vampiri vii şi muritori, capabili să stăpânească forţele naturii. În trecut, aceştia foloseau magia pentru a ajuta oamenii, spre exemplu în agricultură. Deşi puternici magicieni, ei nu îşi folosesc puterile ca forme de atac, fiind vulnerabili în faţa duşmanilor lor. De aceea, au nevoie de ajutorul dhampirilor, jumătate oameni, jumătate vampiri, care sunt antrenaţi să lupte pentru a-i apăra pe moroi. Ei sunt singurii care se pot pune cu strigoii (care ar face orice ca să bea sânge de moroi). În mod normal, ne-am întreba de ce şi-ar risca viaţa aceste fiinţe, dar răspunsul e cât se poate de simplu. Dhampirii nu se pot înmulţi între ei, şi au nevoie de moroi pentru ca rasa lor să nu dispară de pe faţa pământului. Prin urmare, avem două rase dependente una de cealaltă, şi cu un duşman comun, reprezentat de strigoi. Strigoii nu sunt nimic altceva decât foşti moroi, care au ucis intenţionat un om sau dhampir în timp ce îi beau sângele. Şi ca totul să fie şi mai rău, moroii sau dhampirii pot fi transformaţi cu forţa în strigoi. Acest lucru face treaba gardienilor-dhampiri şi mai grea, întrucât ar putea fi nevoiţi să ucidă pe cineva pe care cunoşteau în trecut.

De la începutul cărţii, aflăm că prinţesa moroi Vasilisa (Lissa), împreună cu dhampirul Rose, au fugit din motive necunoscute de la Academia Sf. Vladimir, unde moroii şi dhampirii sunt învăţaţi tainele magiei, respectiv sunt antrenaţi pentru lupta contra strigoilor. Cele două au o legătură foarte puternică, despre care nu se credea că mai există, fiindcă numai în legende era menţionată. Mai exact, Rose poate simţi ceea ce simte Lissa şi, uneori, fără să vrea, ajunge în mintea ei şi trăieşte aceleaşi lucruri ca prinţesa moroi. Cele două sunt, în cele din urmă, readuse la Academie, unde Rose aproape că este exmatriculată pentru iresponsabilitatea de care a dat dovadă când a fugit de la Academie cu Lissa, în urmă cu doi ani. Totuşi, după ce directoarea află de legătura celor două, se hotărăşte să îi mai dea acesteia o şansă, însă îi interzice să socializeze cu colegii ei în afara cursurilor, a mesei de amiază şi a bisericii. În plus, ea trebuie să se antreneze cu Dimitri, noul gardian-dhampir care i-a fost repartizat Lissei, pentru a recupera cei doi ani de şcoală pierduţi.

Pe măsură ce acţiunea cărţii înaintează, micuţe detalii ce ne pun în încurcătură încep să se lege atât de frumos, încât nu ne vine să credem cât de evidente erau. Lissa are puteri despre care nimeni nu credea că există şi, care folosite prea mult, ar putea să o aducă în pragul nebuniei. Rose e “atinsă de umbră” asemeni Annei, gardianul Sfântului Vladimir, unul din cei mai cunoscuţi sfinţi moroi. O fată moroi pe nume Mia încearcă din răsputeri să le distrugă reputaţia Lissei şi Rosei. Cineva ştie de puterile Lissei şi o pune în situaţii dificile, ca să se asigure că ea ştie să le controleze. Ce mai! Cele două sunt într-o mare încurcătură. Şi am uitat, oare, să menţionez că Rose se simte oarecum atrasă de frumosul şi puternicul ei antrenor, rusul Dimitri?

Sunt multe lucruri care m-au ţinut cu ochii “lipiţi” de paginile cărţii. În primul rând, dragostea pentru genul fantasy şi pentru mitul vampirilor, în special. Al doilea lucru a fost faptul că, spre deosebire de alte cărţi ale acestui gen, Academia Vampirilor a fost foarte bine gândită. Apoi ar mai fi curiozitatea, nerăbdarea cu care voiam să aflu cât mai repede ce urmează să se întâmple, cine e în spatele unui lucru sau altul, cum vor ieşi personajele dintr-o încurcătură ş.a.m.d. Ultimul, dar nu cel din urmă, ar fi limbajul cărţii, care, deşi a fost tradusă în română, e încă unul inteligent, amuzant, cu dialog natural. Aş mai adăuga faptul că stilul de naraţie “flashback” a avut întotdeauna impact pozitiv asupra mea. Pentru mine, cartea asta a fost ca un puzzle cu multe piese micuţe, care efectiv mă rugau să le pun la locul lor. Şi mor de nerăbdare să termin şi celelalte cărţi începute, ca să pot trece la următoarele volume.

Agnes Grey

Ca fană a literaturii engleze, nu am putut să spun „nu” colecției de cărți „Surorile Bronte” lansată anul acesta de Adevărul.

Cartea spune povestea lui Agnes Grey, inspirată din viața autoarei. Fată de preot fiind, Agnes „ne ține morală” pe tot parcursul romanului, lucru ce începe să devină obositor și totodată enervant în a doua jumătate a romanului. Pe lângă asta, ea observă și analizează defectele tuturor persoanelor ce o înconjoară, cu excepția familiei sale, a unor săteni săraci și a bărbatului de care se îndrăgostește. De asemenea, m-a iritat folosirea excesivă a unor formulări de tipul „ca să nu plictisesc cititorul”, sub care pretext evită să dea mai multe detalii despre evenimente pe care nu dorește să le evidențieze. Am ținut să încep cu aspectele negative ale cărții, pentru că mi-au lăsat o impresie mai puternică decât cele pozitive.
Cu toate acestea, însă, nu pot spune că nu a fost o lectură neplăcută, ba din contră! Dacă felul în care e spusă povestea m-a călcat puțin pe bătături, romanul în sine e unul interesant.

Mama lui Agnes era o doamnă din înalta societate, care a renunțat la zestrea sa pentru a se mărita cu un pastor, pe care îl iubea din toată inima. Dintre toți copiii pe care i-au avut, au supraviețuit doar două fete: Agnes (personaj principal și narator) și sora ei mai mare, al cărei nume îmi scapă și, la drept vorbind, nici nu contează. Când familia începe să aibă probleme financiare, Agnes insistă să devină guvernantă și, după multe încercări de a-și convinge părinții, aceștia acceptă. Astfel ajunge la familia Bloomfield, ai cărei copii sunt de-a dreptul îngrozitori: răzgâiați, egoiști, neascultători și fără dorință de a învăța. Mi-a atras atenția un pasaj anume, pe care aș vrea să-l citez, ca să vă faceți o părere despre cât de groaznici erau.

Pe iarba din grădina lui am observat niște grămăjoare din bețe și sfori, așa că am întrebat ce sunt.
- Capcane pentru păsări.
- De ce prinzi păsări? (…) Și ce faci cu ele după ce le prinzi?
- Diverse. Uneori le dau la prăjit, alteori le tai cu briceagul. Iar pe următoarea o voi prăji de vie.
- De ce să faci un lucru așa de îngrozitor?
- Din două motive. Primul: să văd cât poate să trăiască. Doi: să văd ce gust are.

Lucrul cel mai rău e că părinții îi încurajează în aceste cruzimi și, în ciuda strădaniilor sale, Agnes nu reușește să îi învețe să facă lucruri bune, în cea mai mare parte datorită faptului că soții Bloomfield nu o lasă să apeleze la nicio metodă care i-ar câștiga autoritatea în fața micuților.
La cea de-a doua familie de care e angajată, trebuie să educe două domnișoare: Rosalie – frumoasă, dar superficială și Matilda, o băiețoasă. Aici întâmpină alte probleme, dintre care o voi menționa doar pe cea esențială. Agnes se îndrăgostește de ajutorul pastorului, domnul Weston, față de care e, însă, rezervată în conversații și nu îndrăznește să spere la mai mult de o prietenie. Problema apare când Rosalie, care urmează să se mărite cu un om bogat, pe care nu-l iubește, după ce îi frânge inima pastorului, vrea să se „joace” și cu ajutorul său, doar ca să se amuze. La acest joc murdar, Agnes nu reacționează în niciun fel, suferind doar în interior.

Finalul romanului (scris cu litere italice; de evitat, dacă nu vreți să știți cum se termină, deși e previzibil)

Rosalie se mărită, iar Agnes începe din nou să spere, dar, în cele din urmă, tatăl lui Agnes, care era bolnav, moare, iar Agnes renunță la postul de guvernantă, pentru a deschide o micuță școală pentru copii, împreună cu mama sa. Merge în vizită la Rosalie, acum măritată, la invitație acesteia, care e nefericită. Agnes speră să îl revadă pe dl Weston, dar acesta a părăsit satul. Întoarsă acasă câteva zile mai târziu, Agnes suferă pentru o vreme, iar mai târziu, când rănile dragostei încep să se vindece, îl întâlnește pe dl Weston pe plajă. Află că acesta are propria parohie într-un oraș din apropiere. Cei doi se întâlnesc de mai multe ori, după care dl. Weston o cere în căsătorie. Cei doi au trei copii și trăiesc fericiți, nu se știe dacă sau nu până la adânci bătrâneți, întrucât nu se menționează.

Pentru un prim roman, Anne Bronte face o treabă bună și cu siguranță nu voi evita să citesc și alte cărți semnate de ea.

Indicii anatomice

Am vrut să citesc această carte încă de când am aflat de existenţa ei, însă, trebuie să mărturisesc că nu e uşor de găsit. Chiar când eram pe punctul de a renunţa la idee, am găsit-o, întâmplător, rătăcită pe un raft cu reduceri, la Diverta. Aşa se face că imediat ce am terminat de citit cartea începută atunci, m-am apucat de “Indicii anatomice”, curioasă să văd cum se “descurcă” Oana pe teritoriul romanelor poliţiste.
Adevărul e că, din câte îmi pare mie, i se potriveşte cel puţin la fel de bine ca stilul Fanatasy, dacă nu cumva chiar MAI bine.

În roman facem cunoştinţă cu o criminalistă cel puţin interesantă, cu numele de Iolanda Ştireanu (zisă Lala). La suprafaţă isterică, nebună, în suflet măcinată de un trecut ce încă o apasă, agorafobă… şi, totuşi, am îndrăgit din prima clipă felul ei de a fi, de la inteligenţa şi imaginaţia ei, până la înjurăturile şi comportamentul ei nu prea feminin. Îmi pare o femeie puternică, în ciuda vulnerabilităţii ei datorită închiderii în propriul apartament, izolării de lumea din afară şi a independenţei de Carmen, femeia care o îngrijeşte. Şi nu avea cum să nu mă atragă ideea rezolvării unei crime din Satu Maru tocmai dintr-un apartament în Bucureşti! Asta mă aduce la al doilea personaj de care am prins drag: Crina Dunca, ziarista care devine ochii şi urechile Lalei, cu ajutorul internetului, a unei micuţe camere video şi a unei căşti micuţe. Nu îmi dau seama ce mi-a plăcut la ea. Poate implicarea de care dă dovadă, poate felul în care se încăpăţânează să obţină ce vrea, poate ambele la un loc + alte motive de care nu sunt conştientă pe moment.

Să revenim, totuşi, la poveste. Totul începe când, într-un apartament din Satu Mare “işi face apariţia” o pereche de ochi, între doi trandafiri ofiliţi, într-un apartament. Nici urmă de cadavru, doar un bilet pe care scrie “Stelian Munteanu”. Şi ce e şi mai interesant, acest bărbat nu există în realitate: el este un personaj al autorului Bogdan Hrib. Pe parcursul cărţii, vor fi găsite şi alte astfel de “indicii anatomice”, curios lucru, toate în casele oamenilor care par să aibă nevoie de ele. Ce vreau să spun? Nimic complicat: ochii în apartamentul unui orb, o ureche în apartamentul unei surde ş.a.m.d. În fine, trebuie să mă rezum la cât mai puţine ca să nu vă stric plăcerea de a citi cartea în cazul în care aveţi de gând. Şi ca să fiu cât mai scurtă, o să vă spun doar că toate indiciile duc spre Ştefan Lupu, mai ales ura pe care acesta o poartă, aparent, pentru Bogdan Hrib.

Ca fană a Agathei Christie şi a genului thriller în sine, pot spune că “Indicii anatomice” are toate ingredientele necesare unei poveşti poliţiste: criminal(i) inteligenţi, controlaţi; detectiv (sau criminalist, sau poliţist) uşor de îndrăgit; personaje în sine bine conturate; dialog isteţ; o multitudine de iţe încurcate ce-ţi fac cu ochiul şi parcă te îmbie să le dezlegi; credibilitate.

Şi ca să mă umflu şi eu, puţin, în pene, am să vă mărturisesc că am bănuit (deşi nu eram complet sigură) cine e criminalul cam pe la jumătatea cărţii, după ce fuseseră interogate toate persoanele suspecte. În fine, în cele din urmă renunţasem la bănuieli pentru că nu aveam nicio dovadă “palpabilă” în afara intuiţiei feminine, dar trebuie să recunosc că mi-a scăpat un mic zâmbet când am văzut că aveam dreptate.

În linii mari, deşi oscilam între patru şi cinci steluţe, am hotărât să merg, totuşi, pe punctaj maxim, din motive pe care nu aveţi cum să le înţelegeţi decât dacă puneţi mânuţa pe carte şi o citiţi cu ochii voştri. Dar, în mare parte, ca să nu ziceţi că sunt rea şi nu vă spun, am să recunosc că Lala e vinovată. Acum, fuguţa la citit, orice carte v-ar aştepta!

Pielea rece

Când am început să citesc “Pielea rece” de Albert Sánchez Piñol, nu ştiam la ce să mă aştept. Am primit-o cadou de ziua mea de la colega de bancă, apucasem să citesc descrierea de pe spate şi câteva altele de pe internet şi, acum aveam nevoie de o carte subţire, uşor de cărat, de care să mă “ocup” în orele în care nu facem mare brânză la şcoală. Aşa se face că am pus mâna pe ea şi am început-o.

Începutul suna foarte bine. “Niciodată nu ne aflăm destul de departe de cei pe care-i urâm. Prin urmare, tot astfel ne-am putea închipui că niciodată nu vom fi destul de aproape de cei pe care-i iubim.” Mi-a luat puţin până m-am obişnuit cu atmosfera şi personajele, perioadă în care citeam lent, încercând să înţeleg trăirile lor, însă după ce m-am familiarizat cu acţiunea, am terminat cartea cât ai clipi.

Protagonistul, dorind să scape de trecutul său, acceptă postul de meteorolog marin pe o insulă izolată, atât de mică încât nu se vede pe hartă, aflându-se la intersecţia unor coordonate. Pe acea insulă se află doar o căsuţă şi un far, însă cel mai ciudat lucru e dispariţia meteorologului precedent. În căutarea acestuia, personajul nostru, însoţit de căpitanul vasului care l-a condus pe insulă, găseşte în far un individ aparent nebun, pe care căpitanul îl bănuieşte a fi vinovat în vreun fel de dispariţia meteorologului precedent. Protagonistul nostru fără nume insistă, însă, să rămână pe insulă, în ciuda tuturor insistenţelor căpitanului de a renunţa la post.

Nu citiţi mai departe dacă nu aţi citit cartea! Următoarea parte a recenziei conţine spoilere!

După plecarea vasului, acesta îşi despachetează cutiile şi se instalează în căsuţă. Noaptea, însă este atacat de nişte oameni ai mării, lipsiţi de păr, cu piele de rechin, care par să vrea să îl mănânce. Baricadează uşa, închide geamurile din interior, se apără cu lopata, toporul şi tot ce îi iese în cale, supravieţuind primei nopţi.
Îl detestă pe omul din far, care nu i-a spus despre existenţa monştrilor, însă îşi dă seama că farul fortificat e singura lui şansă de supravieţuire şi încearcă să îl convingă pe acesta să îl primească înăuntru. Nu reuşeşte asta decât atunci când o descoperă pe femela-monstru pe care acesta o foloseşte pentru cărat apă şi alte lucruri şi o răpeşte. Nebunul din far, pe nume Batis Caffo, nimeni altul decât fostul meteorolog, îl primeşte în far, unde cei doi devin camarazi de arme ce trag fără milă în oamenii-mării care sunt aproape de a intra în “fortăreaţă”.
Mai târziu, protagonistul află, dezgustat, că Batis Caffo o foloseşte pe femeia-monstru şi pentru a-şi satisface poftele sexuale. Când un vas ce transporta dinamită ilegal se scufundă, îl convinge pe Batis Caffo să se scufunde şi să o ia, ca să le dea monştrilor o lecţie. În noaptea în care aceştia atacă în număr mare, cei doi îi aruncă în aer, fără milă, însă aceştia, în ciuda pierderilor, nu îşi pierd voinţa de luptă, atacând şi în următoarele nopţi. În cele din urmă, protagonistul îşi dă seama că oamenii mării sunt mai mult decât nişte animale, fiind capabili de sentimente. Pe femela-monstru începe să o iubească, deşi ea nu îi răspunde la sentimente.

Această carte scoate în evidenţă faptul că adevăraţii monştri sunt oamenii, care nu se dau înapoi de la uciderea în masă a unor fiinţe care fac doar să îşi apere teritoriul, să îşi răzbune semenii ucişi de aceştia.

În ciuda argumentelor aduse de protagonist, Caffo refuză să accepte faptul că fiinţele pe care le-a ucis erau mai mult decât părea. Protagonistul încearcă să le transmită oamenilor mării un semn de pace: o armă inofensivă, înconjurată de pietre, lăsată la malul apei. Ca urmare, în următoarele zile, aceştia nu atacă, trimiţându-şi copiii pe insulă, în timpul zilei – tot simbol al păcii. Caffo priveşte cu scepticism prietenia protagonistului cu copiii oamenilor mării, iar în ziua în care oamenii mării adulţi par a veni fără gânduri de atac, el strică orice şansă la pace, trăgând în ei, sub pretextul că îi salvează viaţa colegului său de arme. În cele din urmă, nebunia îl ucide pe Caffo, care lasă uşa deschisă şi este copleşit de numărul oamenilor mării, furioşi, care îl ucid.

Spre finalul cărţii, inevitabil, înnebuneşte şi protagonistul fără nume, poate din cauza faptului că a rămas singur, chiar dacă Batis Caffo nu era ceea ce am numi “uman”, poate din cauza iubirii unilaterale pentru femela-monstru.
Cert e că la venirea salvatorilor lui, a meteorologului menit să îl înlocuiască, rămâne mut, impasibil. El devine un fel de Batis Caffo, care, după prima noapte în care noul meteorolog e atacat de monştri, nu este interesat decât de muniţia pe care acesta o deţine.
“Să nu crezi în far, am insistat eu. Oamenii care ajung aici şi-au pierdut credinţa şi se agaţă de miraje. Dar nimeni n-a îmbrăţişat vreodată un miraj. Dacă aş mai avea credinţă, aş păşi pe ape şi m-aş întoarce de unde am venit, am adăugat cu voce schimbată.”
Noul-venit e însă dornic să lupte, venind cu idei noi de apărare, de ucidere a oamenilor-rechini. Interesant este că, aparent, protagonistul pare dispus să îi omoare pe monştri care atacă farul în noaptea de după sosirea noului meteorolog, dar totodată, la finalul cărţii, se întreabă unde este unul dintre copiii oamenilor-mării, de care el se ataşase.

Biblioteca mea (incompletă)

Aşa cum v-am promis, vă voi arăta astăzi biblioteca mea, deşi nu în totalitate. În primul rând, lipseşte cartea pe care o citesc acum, fiindcă am uitat de ea când am început să fac fotografiile şi am zis că nu merită să mă mai urc o dată pentru ea pe scaun ca să ajung la raftul de pe grindă.

Să începem cu structura:

• Biblioteca principală: 5 rafturi (dintre care unul nu e fotografiat fiindcă are doar cărţi de engleză – gramatică, exerciţii de Cambridge etc.)
• Biblioteca de la geam: 3 rafturi foarte lungi (dintre care unul nu e fotografiat, datorită faptului că pe el am doar dicţionare şi cărţi ilustrate de când eram micuţă, şi pe care nu mă îndur să le dau)
• Mini-biblioteca de pe raftul din spatele biroului
• Midi-biblioteca de sus, de pe grindă, la care, ca să ajung, sunt nevoită să mă urc pe scaunul de la birou sau pe birou

Menţiuni:

• lipseşte cartea pe care o citesc: Pielea rece
• am în dublu exemplar cartea Noua şi scurta viaţă a lui Bree Tanner (una cumpărată de mine şi una primită cadou)
• pe lângă ce am menţionat deja la prezentarea structurii, mai lipsesc cărţile “ascunse” într-un dulap, puse grămadă din lipsă de spaţiu – sunt cărţi vechi, din literatura obligatorie, pe care le am de la mama şi bunicii mei + biblioteca mamei, din care sunt invitată să mă servesc cu ce doresc + biblioteca lui Bogdan, care se va uni cu a mea în vreo 2 ani

Acum că ştiţi câteva detalii, vă invit să “savuraţi” expoziţia de cărţi delicioase, numai bune de “ros”, şoricei mici de bibliotecă!

O femeie împlinită de Danielle Steel

Am ezitat timp de 10 zile: să scriu sau să nu scriu un review pentru acest roman de dragoste scris de Danielle Steel? Până la urmă, multă lume consideră aceste cărți… „maculatură.” Totuși, aș vrea să vă vorbesc puțin despre acțiunea acestui roman, fiindcă, în ciuda genului său, transmite un mesaj foarte drăguț.

Chiar din prima pagină, autoarea ne prezintă familia Dawson. Jim e un bărbat chipeș, singur la părinți, vedeta echipei sale sportive la școală și căpitanul echipei de fotbal la colegiu. Încă de boboc, începe să iasă cu Christine, cea mai frumoasă fată din oraș, cu care se logodește după absolvire și se căsătorește cu ea în același an. Christine renunță la a avea un serviciu, deși își luase licența, fiindcă preocuparea ei adevărată din colegiu era găsirea unui soț. Cuplul își dorește ca totul să fie perfect, așa că, peste câțiva ani, când au parte de primul copil, sunt total dezamăgiți. O numesc pe fetiță Victoria Queen, fiindcă seamănă cu urâta regină Victoria și este total diferită de părinții ei. Când Victoria are șapte ani, se naște Grace, o fetiță frumoasă, leit părinților ei. Jim o numește foarte des pe Victoria „prăjiturica de probă”, acea prăjitură pe care o faci doar să vezi dacă e bună rețeta și apoi o arunci. De-a lungul vieții ei, Victoria este în mod constant jignită de către părinții ei. Nimic din ceea ce face nu este bine. Slujba ei ca profesoară la cea mai bună școală privată din New York nu îi mulțumesc deloc, ba chiar îi spun Victoriei că nu e o slujbă adevărată și că va muri de foame. Fac adesea glume legate de silueta masivă a Victoriei, o acuză că nu are un iubit din cauză că e grasă, dar nu încearcă să o ajute deloc. Din contră, îi pun în față mâncăruri care îngrașă, iar când aceasta face eforturi și reușește să dea jos câteva kilograme, niciodată nu observă. Victoria devine foarte complexată din cauza părinților ei, care, o fac să creadă că ea nu merită să fie iubită. Victoria își iubește, totuși, sora mai mică, pe care o consideră un îngeraș, și pe care încearcă să o protejeze ca să nu devină asemeni părinților ei.

Mi-a plăcut această carte deoarece prezintă o dramă adevărată, prin care trec multe persoane supraponderale, dar și persoane care suferă din cauza lipsei de afecțiune din partea părinților. O mică lecție de viață pentru cei intoleranți, care refuză să se pună în pielea altora.

Eon: Ochiul Dragonului se intoarce de Alison Goodman

Am tot amânat scrierea acestui review, neştiind ne unde să încep. Mi-e teamă că nu voi reuşi să redau toate aspectele acestei cărţi, deoarece povestea e foarte complexă. Sper, însă, că vă voi face suficient de curioşi încât să vreţi să o citiţi şi voi.

Trebuie să recunosc că dacă prietenul meu nu ar fi cumpărat-o, probabil că nu aş fi citit-o vreodată. În primul rând, nu mai am unde să-mi pun cărţile. O să vă arăt biblioteca mea cât de curând, cu riscul să vă sperii.

Dragonii sunt fiinţe capabile să manipuleze Hua – energie existentă în toate lucrurile. În prima zi a fiecărui an, ciclul se schimbă şi începe perioada unuia dintre animalele ciclului (cele din zodiacul chinezesc: Tigru, Iepure, Dragon, Şarpe, Cal, Capră, Maimuţă, Cocoş, Câine şi Porc), iar dragonul acestuia devine ascendent, astfel dublândui-se puterile pentru un an. Oamenii şi dragonii au făcut cu mult timp în urmă un pact pentru apărarea ţinutului. Prin acest târg, Ochiul Dragonului (omul care încheie pactul) primeşte puteri uriaşe, cedând, în schimb, dragonului, o parte din Hua sa. Când un dragon devine ascendet, Ochiul Dragonului se retrage, cedând locul ucenicului său, iar dragonul alege un nou ucenic. Pot candida la postul de Ochi al Dragonului doar băieţii care pot vedea un dragon energetic, născuţi cu doisprezece ani înainte. Femeile nu au loc în lumea magiei, spunându-se că nu au suficientă putere şi că pervertesc această artă. Vă puteţi, deci, închipui, problemele pe care le are Eon, candidat ca ucenic al Dragonului Şobolan, având în vedere că e olog, are şaisprezece ani şi este, de fapt… Eona, o fată. Singurul care ştie aceste lucruri, şi care o ajută să ascundă femeia din ea, este maestrul ei.

Micuțele mincinoase 2: Impecabil de Sara Shepard

După ce terminasem primul volum al acestei serii, începusem să mă gândesc dacă oare chiar merita să îmi cumpăr și să citesc și următoarele volume. M-a făcut să cumpăr următorul volum spiritul de colecție și opiniile unor englezi, care spuneau că acțiunea din carte e mult mai complicată decât cea din serialul TV. Și după ce am terminat de citit volumul 2, am fost imediat de acord.

În primul rând, în roman nu avem parte de un Sean care flirtează cu Aria imediat după ce se desparte de Hanna. Să nu uităm nici de faptul că în serial, Emily e singură la părinți, iar în carte ne întâlnim des cu sora ei mai mare. În plus de asta, din Impecabil aflăm că, de fapt, Toby o abuza pe sora lui și nu invers, cum ne prezintă serialul. În plus, în carte, Jenna pare să le fi iertat pentru glumele din trecut pe cele patru prietene. Și multe, multe altele…

Vă invit, așadar, atât să citiți cărțile, cât și să urmăriți serialul TV, și să le tratați ca pe două versiuni diferite ale aceleiași povești.

Răfuiala de Kelley Armstrong

Iata că după o săptămână întreaga de perfuzii m-am pus pe picioare și am revenit în forță, reușind totodată să termin cel de-al treilea și ultimul volum al seriei Forțele Răului Absolut, Răfuiala.

Aflați, în sfârșit, aparent, în siguranță, cu unchiul lui Simon și Derek, în casa-sediu al foștilor membrii ai grupului Edison care l-au părăsit, revoltați la experimentele care se făceau pe supranaturali, Chloe și prietenii ei întâmpină noi dificultăți: un poltergeist care fusese inclus în proiectul Edison o bântuie pe Chloe, ridicându-i întrebări în legătură cu ce s-a întâmplat în acea casă cu mult timp în urmă. De ce au scăpat atât de ușor cu toții? Sunt într-adevăr de partea lor unchiul Andrew și prietenii lui supranaturali, sau sunt oripilați de puterile lor neobișnuit de mari? Cine sunt aceia care vor să-i ucidă? Va reuși Derek să se transforme complet în lup? Își va da seama Chloe cât de mult îl iubește pe Derek? Ce va descoperi Tori când va intra în computerele supranaturalilor? Își va găsi Kit copiii? Tinerii vor trebui să accepte că nu pot avea încredere decât unii în alții.

Răfuiala este romanul cel mai plin de acțiune al acestei serii, și, aș îndrăzni eu să afirm, și cel mai bun. Avem parte de trădări șocante, aliați neașteptați, romantism din plin, numeroase planuri de evadare. Drama și suspansul nu lipsesc de pe nicio pagină.

Revelatia de Kelley Armstrong

Un prim lucru pe care ar trebui să-l menționez, este că Revelația, volumul doi al seriei Forțele Răului Absolut, este mult mai bun și mai plin de acțiune decât primul, Invocarea.

Atenție! Dacă nu ați citit primul volum până acum, nu citiți acest review! Poate conține spoilere.

Fiind din nou prinsă, Chloe e nevoită să născocească un plan pentru a evada și a-i găsi pe băieți. Când doctorul Davidoff își dă seama că necromanta nu îi va spune unde să-i găsească pe Simon și Derek, acesta îi explică de problemele de sănătate ale lui Simon, care suferă de diabet și are nevoie de insulină, însă și-a scăpat rucsacul în care avea și fiolele. Chloe e convinsă că Simon se va descurca, însă intră în jocul lui și îl trimite pe o pistă falsă, avertizându-l, însă, că băieții nu vor veni decât dacă o văd pe ea. Atunci când se află singură în biroul doctorului, Chloe profită de ocazie și verifică datele de pe computer-ul acestuia, aflând informații șocante despre Grupul Edison, cel care i-a închis pe ea și pe prietenii ei supranaturali, și despre ce le-au făcut lor membrii grupului. Când nu îi găsește nicium pe băieți, doctorul Davidoff acceptă propunerea lui Chloe de a-i însoți pe cei care îi caută pe băieți. Tori, sub pretextul că vrea să meargă la cumpărături, insistă până i se permite și ei să iasă. Astfel, cele două vor încerca să evadeze. Dacă vor reuși sau nu… ei bine, numai citind puteți afla. Buzele mele sunt pecetluite.