Academia Vampirilor

Când a apărut oferta Leda, cu toate cele şase volume la preţ de 99 RON, mi-am zis că nu o pot rata, mai ales că seria era una pe care am vrut să o citesc încă de la apariţie, deşi nu cumpărasem niciun volum. Nici că puteam face o alegere mai bună!

Un prim lucru pe care l-am observat a fost faptul că Richelle Mead “şi-a făcut temele”. Se vede foarte clar că a citit cărţi despre legendele vampirilor şi s-a inspirat foarte mult din cele româneşti, lucru vizibil în societatea pe care ne-o prezintă.
Moroii sunt vampiri vii şi muritori, capabili să stăpânească forţele naturii. În trecut, aceştia foloseau magia pentru a ajuta oamenii, spre exemplu în agricultură. Deşi puternici magicieni, ei nu îşi folosesc puterile ca forme de atac, fiind vulnerabili în faţa duşmanilor lor. De aceea, au nevoie de ajutorul dhampirilor, jumătate oameni, jumătate vampiri, care sunt antrenaţi să lupte pentru a-i apăra pe moroi. Ei sunt singurii care se pot pune cu strigoii (care ar face orice ca să bea sânge de moroi). În mod normal, ne-am întreba de ce şi-ar risca viaţa aceste fiinţe, dar răspunsul e cât se poate de simplu. Dhampirii nu se pot înmulţi între ei, şi au nevoie de moroi pentru ca rasa lor să nu dispară de pe faţa pământului. Prin urmare, avem două rase dependente una de cealaltă, şi cu un duşman comun, reprezentat de strigoi. Strigoii nu sunt nimic altceva decât foşti moroi, care au ucis intenţionat un om sau dhampir în timp ce îi beau sângele. Şi ca totul să fie şi mai rău, moroii sau dhampirii pot fi transformaţi cu forţa în strigoi. Acest lucru face treaba gardienilor-dhampiri şi mai grea, întrucât ar putea fi nevoiţi să ucidă pe cineva pe care cunoşteau în trecut.

De la începutul cărţii, aflăm că prinţesa moroi Vasilisa (Lissa), împreună cu dhampirul Rose, au fugit din motive necunoscute de la Academia Sf. Vladimir, unde moroii şi dhampirii sunt învăţaţi tainele magiei, respectiv sunt antrenaţi pentru lupta contra strigoilor. Cele două au o legătură foarte puternică, despre care nu se credea că mai există, fiindcă numai în legende era menţionată. Mai exact, Rose poate simţi ceea ce simte Lissa şi, uneori, fără să vrea, ajunge în mintea ei şi trăieşte aceleaşi lucruri ca prinţesa moroi. Cele două sunt, în cele din urmă, readuse la Academie, unde Rose aproape că este exmatriculată pentru iresponsabilitatea de care a dat dovadă când a fugit de la Academie cu Lissa, în urmă cu doi ani. Totuşi, după ce directoarea află de legătura celor două, se hotărăşte să îi mai dea acesteia o şansă, însă îi interzice să socializeze cu colegii ei în afara cursurilor, a mesei de amiază şi a bisericii. În plus, ea trebuie să se antreneze cu Dimitri, noul gardian-dhampir care i-a fost repartizat Lissei, pentru a recupera cei doi ani de şcoală pierduţi.

Pe măsură ce acţiunea cărţii înaintează, micuţe detalii ce ne pun în încurcătură încep să se lege atât de frumos, încât nu ne vine să credem cât de evidente erau. Lissa are puteri despre care nimeni nu credea că există şi, care folosite prea mult, ar putea să o aducă în pragul nebuniei. Rose e “atinsă de umbră” asemeni Annei, gardianul Sfântului Vladimir, unul din cei mai cunoscuţi sfinţi moroi. O fată moroi pe nume Mia încearcă din răsputeri să le distrugă reputaţia Lissei şi Rosei. Cineva ştie de puterile Lissei şi o pune în situaţii dificile, ca să se asigure că ea ştie să le controleze. Ce mai! Cele două sunt într-o mare încurcătură. Şi am uitat, oare, să menţionez că Rose se simte oarecum atrasă de frumosul şi puternicul ei antrenor, rusul Dimitri?

Sunt multe lucruri care m-au ţinut cu ochii “lipiţi” de paginile cărţii. În primul rând, dragostea pentru genul fantasy şi pentru mitul vampirilor, în special. Al doilea lucru a fost faptul că, spre deosebire de alte cărţi ale acestui gen, Academia Vampirilor a fost foarte bine gândită. Apoi ar mai fi curiozitatea, nerăbdarea cu care voiam să aflu cât mai repede ce urmează să se întâmple, cine e în spatele unui lucru sau altul, cum vor ieşi personajele dintr-o încurcătură ş.a.m.d. Ultimul, dar nu cel din urmă, ar fi limbajul cărţii, care, deşi a fost tradusă în română, e încă unul inteligent, amuzant, cu dialog natural. Aş mai adăuga faptul că stilul de naraţie “flashback” a avut întotdeauna impact pozitiv asupra mea. Pentru mine, cartea asta a fost ca un puzzle cu multe piese micuţe, care efectiv mă rugau să le pun la locul lor. Şi mor de nerăbdare să termin şi celelalte cărţi începute, ca să pot trece la următoarele volume.

Agnes Grey

Ca fană a literaturii engleze, nu am putut să spun „nu” colecției de cărți „Surorile Bronte” lansată anul acesta de Adevărul.

Cartea spune povestea lui Agnes Grey, inspirată din viața autoarei. Fată de preot fiind, Agnes „ne ține morală” pe tot parcursul romanului, lucru ce începe să devină obositor și totodată enervant în a doua jumătate a romanului. Pe lângă asta, ea observă și analizează defectele tuturor persoanelor ce o înconjoară, cu excepția familiei sale, a unor săteni săraci și a bărbatului de care se îndrăgostește. De asemenea, m-a iritat folosirea excesivă a unor formulări de tipul „ca să nu plictisesc cititorul”, sub care pretext evită să dea mai multe detalii despre evenimente pe care nu dorește să le evidențieze. Am ținut să încep cu aspectele negative ale cărții, pentru că mi-au lăsat o impresie mai puternică decât cele pozitive.
Cu toate acestea, însă, nu pot spune că nu a fost o lectură neplăcută, ba din contră! Dacă felul în care e spusă povestea m-a călcat puțin pe bătături, romanul în sine e unul interesant.

Mama lui Agnes era o doamnă din înalta societate, care a renunțat la zestrea sa pentru a se mărita cu un pastor, pe care îl iubea din toată inima. Dintre toți copiii pe care i-au avut, au supraviețuit doar două fete: Agnes (personaj principal și narator) și sora ei mai mare, al cărei nume îmi scapă și, la drept vorbind, nici nu contează. Când familia începe să aibă probleme financiare, Agnes insistă să devină guvernantă și, după multe încercări de a-și convinge părinții, aceștia acceptă. Astfel ajunge la familia Bloomfield, ai cărei copii sunt de-a dreptul îngrozitori: răzgâiați, egoiști, neascultători și fără dorință de a învăța. Mi-a atras atenția un pasaj anume, pe care aș vrea să-l citez, ca să vă faceți o părere despre cât de groaznici erau.

Pe iarba din grădina lui am observat niște grămăjoare din bețe și sfori, așa că am întrebat ce sunt.
- Capcane pentru păsări.
- De ce prinzi păsări? (…) Și ce faci cu ele după ce le prinzi?
- Diverse. Uneori le dau la prăjit, alteori le tai cu briceagul. Iar pe următoarea o voi prăji de vie.
- De ce să faci un lucru așa de îngrozitor?
- Din două motive. Primul: să văd cât poate să trăiască. Doi: să văd ce gust are.

Lucrul cel mai rău e că părinții îi încurajează în aceste cruzimi și, în ciuda strădaniilor sale, Agnes nu reușește să îi învețe să facă lucruri bune, în cea mai mare parte datorită faptului că soții Bloomfield nu o lasă să apeleze la nicio metodă care i-ar câștiga autoritatea în fața micuților.
La cea de-a doua familie de care e angajată, trebuie să educe două domnișoare: Rosalie – frumoasă, dar superficială și Matilda, o băiețoasă. Aici întâmpină alte probleme, dintre care o voi menționa doar pe cea esențială. Agnes se îndrăgostește de ajutorul pastorului, domnul Weston, față de care e, însă, rezervată în conversații și nu îndrăznește să spere la mai mult de o prietenie. Problema apare când Rosalie, care urmează să se mărite cu un om bogat, pe care nu-l iubește, după ce îi frânge inima pastorului, vrea să se „joace” și cu ajutorul său, doar ca să se amuze. La acest joc murdar, Agnes nu reacționează în niciun fel, suferind doar în interior.

Finalul romanului (scris cu litere italice; de evitat, dacă nu vreți să știți cum se termină, deși e previzibil)

Rosalie se mărită, iar Agnes începe din nou să spere, dar, în cele din urmă, tatăl lui Agnes, care era bolnav, moare, iar Agnes renunță la postul de guvernantă, pentru a deschide o micuță școală pentru copii, împreună cu mama sa. Merge în vizită la Rosalie, acum măritată, la invitație acesteia, care e nefericită. Agnes speră să îl revadă pe dl Weston, dar acesta a părăsit satul. Întoarsă acasă câteva zile mai târziu, Agnes suferă pentru o vreme, iar mai târziu, când rănile dragostei încep să se vindece, îl întâlnește pe dl Weston pe plajă. Află că acesta are propria parohie într-un oraș din apropiere. Cei doi se întâlnesc de mai multe ori, după care dl. Weston o cere în căsătorie. Cei doi au trei copii și trăiesc fericiți, nu se știe dacă sau nu până la adânci bătrâneți, întrucât nu se menționează.

Pentru un prim roman, Anne Bronte face o treabă bună și cu siguranță nu voi evita să citesc și alte cărți semnate de ea.

Indicii anatomice

Am vrut să citesc această carte încă de când am aflat de existenţa ei, însă, trebuie să mărturisesc că nu e uşor de găsit. Chiar când eram pe punctul de a renunţa la idee, am găsit-o, întâmplător, rătăcită pe un raft cu reduceri, la Diverta. Aşa se face că imediat ce am terminat de citit cartea începută atunci, m-am apucat de “Indicii anatomice”, curioasă să văd cum se “descurcă” Oana pe teritoriul romanelor poliţiste.
Adevărul e că, din câte îmi pare mie, i se potriveşte cel puţin la fel de bine ca stilul Fanatasy, dacă nu cumva chiar MAI bine.

În roman facem cunoştinţă cu o criminalistă cel puţin interesantă, cu numele de Iolanda Ştireanu (zisă Lala). La suprafaţă isterică, nebună, în suflet măcinată de un trecut ce încă o apasă, agorafobă… şi, totuşi, am îndrăgit din prima clipă felul ei de a fi, de la inteligenţa şi imaginaţia ei, până la înjurăturile şi comportamentul ei nu prea feminin. Îmi pare o femeie puternică, în ciuda vulnerabilităţii ei datorită închiderii în propriul apartament, izolării de lumea din afară şi a independenţei de Carmen, femeia care o îngrijeşte. Şi nu avea cum să nu mă atragă ideea rezolvării unei crime din Satu Maru tocmai dintr-un apartament în Bucureşti! Asta mă aduce la al doilea personaj de care am prins drag: Crina Dunca, ziarista care devine ochii şi urechile Lalei, cu ajutorul internetului, a unei micuţe camere video şi a unei căşti micuţe. Nu îmi dau seama ce mi-a plăcut la ea. Poate implicarea de care dă dovadă, poate felul în care se încăpăţânează să obţină ce vrea, poate ambele la un loc + alte motive de care nu sunt conştientă pe moment.

Să revenim, totuşi, la poveste. Totul începe când, într-un apartament din Satu Mare “işi face apariţia” o pereche de ochi, între doi trandafiri ofiliţi, într-un apartament. Nici urmă de cadavru, doar un bilet pe care scrie “Stelian Munteanu”. Şi ce e şi mai interesant, acest bărbat nu există în realitate: el este un personaj al autorului Bogdan Hrib. Pe parcursul cărţii, vor fi găsite şi alte astfel de “indicii anatomice”, curios lucru, toate în casele oamenilor care par să aibă nevoie de ele. Ce vreau să spun? Nimic complicat: ochii în apartamentul unui orb, o ureche în apartamentul unei surde ş.a.m.d. În fine, trebuie să mă rezum la cât mai puţine ca să nu vă stric plăcerea de a citi cartea în cazul în care aveţi de gând. Şi ca să fiu cât mai scurtă, o să vă spun doar că toate indiciile duc spre Ştefan Lupu, mai ales ura pe care acesta o poartă, aparent, pentru Bogdan Hrib.

Ca fană a Agathei Christie şi a genului thriller în sine, pot spune că “Indicii anatomice” are toate ingredientele necesare unei poveşti poliţiste: criminal(i) inteligenţi, controlaţi; detectiv (sau criminalist, sau poliţist) uşor de îndrăgit; personaje în sine bine conturate; dialog isteţ; o multitudine de iţe încurcate ce-ţi fac cu ochiul şi parcă te îmbie să le dezlegi; credibilitate.

Şi ca să mă umflu şi eu, puţin, în pene, am să vă mărturisesc că am bănuit (deşi nu eram complet sigură) cine e criminalul cam pe la jumătatea cărţii, după ce fuseseră interogate toate persoanele suspecte. În fine, în cele din urmă renunţasem la bănuieli pentru că nu aveam nicio dovadă “palpabilă” în afara intuiţiei feminine, dar trebuie să recunosc că mi-a scăpat un mic zâmbet când am văzut că aveam dreptate.

În linii mari, deşi oscilam între patru şi cinci steluţe, am hotărât să merg, totuşi, pe punctaj maxim, din motive pe care nu aveţi cum să le înţelegeţi decât dacă puneţi mânuţa pe carte şi o citiţi cu ochii voştri. Dar, în mare parte, ca să nu ziceţi că sunt rea şi nu vă spun, am să recunosc că Lala e vinovată. Acum, fuguţa la citit, orice carte v-ar aştepta!

Pielea rece

Când am început să citesc “Pielea rece” de Albert Sánchez Piñol, nu ştiam la ce să mă aştept. Am primit-o cadou de ziua mea de la colega de bancă, apucasem să citesc descrierea de pe spate şi câteva altele de pe internet şi, acum aveam nevoie de o carte subţire, uşor de cărat, de care să mă “ocup” în orele în care nu facem mare brânză la şcoală. Aşa se face că am pus mâna pe ea şi am început-o.

Începutul suna foarte bine. “Niciodată nu ne aflăm destul de departe de cei pe care-i urâm. Prin urmare, tot astfel ne-am putea închipui că niciodată nu vom fi destul de aproape de cei pe care-i iubim.” Mi-a luat puţin până m-am obişnuit cu atmosfera şi personajele, perioadă în care citeam lent, încercând să înţeleg trăirile lor, însă după ce m-am familiarizat cu acţiunea, am terminat cartea cât ai clipi.

Protagonistul, dorind să scape de trecutul său, acceptă postul de meteorolog marin pe o insulă izolată, atât de mică încât nu se vede pe hartă, aflându-se la intersecţia unor coordonate. Pe acea insulă se află doar o căsuţă şi un far, însă cel mai ciudat lucru e dispariţia meteorologului precedent. În căutarea acestuia, personajul nostru, însoţit de căpitanul vasului care l-a condus pe insulă, găseşte în far un individ aparent nebun, pe care căpitanul îl bănuieşte a fi vinovat în vreun fel de dispariţia meteorologului precedent. Protagonistul nostru fără nume insistă, însă, să rămână pe insulă, în ciuda tuturor insistenţelor căpitanului de a renunţa la post.

Nu citiţi mai departe dacă nu aţi citit cartea! Următoarea parte a recenziei conţine spoilere!

După plecarea vasului, acesta îşi despachetează cutiile şi se instalează în căsuţă. Noaptea, însă este atacat de nişte oameni ai mării, lipsiţi de păr, cu piele de rechin, care par să vrea să îl mănânce. Baricadează uşa, închide geamurile din interior, se apără cu lopata, toporul şi tot ce îi iese în cale, supravieţuind primei nopţi.
Îl detestă pe omul din far, care nu i-a spus despre existenţa monştrilor, însă îşi dă seama că farul fortificat e singura lui şansă de supravieţuire şi încearcă să îl convingă pe acesta să îl primească înăuntru. Nu reuşeşte asta decât atunci când o descoperă pe femela-monstru pe care acesta o foloseşte pentru cărat apă şi alte lucruri şi o răpeşte. Nebunul din far, pe nume Batis Caffo, nimeni altul decât fostul meteorolog, îl primeşte în far, unde cei doi devin camarazi de arme ce trag fără milă în oamenii-mării care sunt aproape de a intra în “fortăreaţă”.
Mai târziu, protagonistul află, dezgustat, că Batis Caffo o foloseşte pe femeia-monstru şi pentru a-şi satisface poftele sexuale. Când un vas ce transporta dinamită ilegal se scufundă, îl convinge pe Batis Caffo să se scufunde şi să o ia, ca să le dea monştrilor o lecţie. În noaptea în care aceştia atacă în număr mare, cei doi îi aruncă în aer, fără milă, însă aceştia, în ciuda pierderilor, nu îşi pierd voinţa de luptă, atacând şi în următoarele nopţi. În cele din urmă, protagonistul îşi dă seama că oamenii mării sunt mai mult decât nişte animale, fiind capabili de sentimente. Pe femela-monstru începe să o iubească, deşi ea nu îi răspunde la sentimente.

Această carte scoate în evidenţă faptul că adevăraţii monştri sunt oamenii, care nu se dau înapoi de la uciderea în masă a unor fiinţe care fac doar să îşi apere teritoriul, să îşi răzbune semenii ucişi de aceştia.

În ciuda argumentelor aduse de protagonist, Caffo refuză să accepte faptul că fiinţele pe care le-a ucis erau mai mult decât părea. Protagonistul încearcă să le transmită oamenilor mării un semn de pace: o armă inofensivă, înconjurată de pietre, lăsată la malul apei. Ca urmare, în următoarele zile, aceştia nu atacă, trimiţându-şi copiii pe insulă, în timpul zilei – tot simbol al păcii. Caffo priveşte cu scepticism prietenia protagonistului cu copiii oamenilor mării, iar în ziua în care oamenii mării adulţi par a veni fără gânduri de atac, el strică orice şansă la pace, trăgând în ei, sub pretextul că îi salvează viaţa colegului său de arme. În cele din urmă, nebunia îl ucide pe Caffo, care lasă uşa deschisă şi este copleşit de numărul oamenilor mării, furioşi, care îl ucid.

Spre finalul cărţii, inevitabil, înnebuneşte şi protagonistul fără nume, poate din cauza faptului că a rămas singur, chiar dacă Batis Caffo nu era ceea ce am numi “uman”, poate din cauza iubirii unilaterale pentru femela-monstru.
Cert e că la venirea salvatorilor lui, a meteorologului menit să îl înlocuiască, rămâne mut, impasibil. El devine un fel de Batis Caffo, care, după prima noapte în care noul meteorolog e atacat de monştri, nu este interesat decât de muniţia pe care acesta o deţine.
“Să nu crezi în far, am insistat eu. Oamenii care ajung aici şi-au pierdut credinţa şi se agaţă de miraje. Dar nimeni n-a îmbrăţişat vreodată un miraj. Dacă aş mai avea credinţă, aş păşi pe ape şi m-aş întoarce de unde am venit, am adăugat cu voce schimbată.”
Noul-venit e însă dornic să lupte, venind cu idei noi de apărare, de ucidere a oamenilor-rechini. Interesant este că, aparent, protagonistul pare dispus să îi omoare pe monştri care atacă farul în noaptea de după sosirea noului meteorolog, dar totodată, la finalul cărţii, se întreabă unde este unul dintre copiii oamenilor-mării, de care el se ataşase.

Biblioteca mea (incompletă)

Aşa cum v-am promis, vă voi arăta astăzi biblioteca mea, deşi nu în totalitate. În primul rând, lipseşte cartea pe care o citesc acum, fiindcă am uitat de ea când am început să fac fotografiile şi am zis că nu merită să mă mai urc o dată pentru ea pe scaun ca să ajung la raftul de pe grindă.

Să începem cu structura:

• Biblioteca principală: 5 rafturi (dintre care unul nu e fotografiat fiindcă are doar cărţi de engleză – gramatică, exerciţii de Cambridge etc.)
• Biblioteca de la geam: 3 rafturi foarte lungi (dintre care unul nu e fotografiat, datorită faptului că pe el am doar dicţionare şi cărţi ilustrate de când eram micuţă, şi pe care nu mă îndur să le dau)
• Mini-biblioteca de pe raftul din spatele biroului
• Midi-biblioteca de sus, de pe grindă, la care, ca să ajung, sunt nevoită să mă urc pe scaunul de la birou sau pe birou

Menţiuni:

• lipseşte cartea pe care o citesc: Pielea rece
• am în dublu exemplar cartea Noua şi scurta viaţă a lui Bree Tanner (una cumpărată de mine şi una primită cadou)
• pe lângă ce am menţionat deja la prezentarea structurii, mai lipsesc cărţile “ascunse” într-un dulap, puse grămadă din lipsă de spaţiu – sunt cărţi vechi, din literatura obligatorie, pe care le am de la mama şi bunicii mei + biblioteca mamei, din care sunt invitată să mă servesc cu ce doresc + biblioteca lui Bogdan, care se va uni cu a mea în vreo 2 ani

Acum că ştiţi câteva detalii, vă invit să “savuraţi” expoziţia de cărţi delicioase, numai bune de “ros”, şoricei mici de bibliotecă!

Fantoma gândurilor

Uneori, devin o fantomă a sufletului meu. Rătăcesc prin propria-mi minte, prin propriile-mi gânduri și sentimente. Sunt conștientă de tot ceea ce greșesc, de tot ce aș putea face mai bine, de toate promisiunile despre care știu de dinainte de a le face că nu le voi putea ține, nu pentru că nu aș vrea, ci pentru că știu că voi fi atât de prinsă de alte lucruri, încât, pur și simplu, voi uita că am făcut o asemenea promisiune. Mă autocritic pentru ceea ce fac sau nu fac, pentru ca apoi să îmi autocritic autocritica, într-un ciclu ce ar putea-o ține la nesfârșit dacă nu mi-ar fi oprit șirul gândurilor.

- Ce? întreb pe jumătate inconștientă că vorbesc. Îmi cer scuze, nu te-am auzit. Ai putea să repeți?

Și cuvintele încep din nou să se audă pe fundal, în timp ce fantoma începe să îmi critice imposibilitatea de a fi atentă din nou la ceea ce îmi transmite interlocutorul meu. În cele din urmă, îmi e prea rușine să recunosc pentru a doua sau a treia oară că m-am pierdut și nu am reținut nimic din cele ce mi s-au spus. Nu e ca și cum aș putea să îmi alung dintr-o dată gândurile și să fiu atentă la dialogul ce devine pe jumătate monolog. Nu că nu i-aș respecta pe cei din jur sau că nu mi-ar păsa de ceea ce îmi povestesc ei, așa cum mi s-a reproșat. Ci, pur și simplu, sunt într-o lume a mea, din care nu pot ieși, în care, în mai puțin de cinci minute, aștern o poveste pe o coală de hârtie imaginară, pe care apoi o pierd și încerc să o regăsesc, iar când văd că nu pot, mă trezesc și iau parte activ la conversații, pentru ca în minutul următor, să văd cu coada ochiului o frântură din povestea rătăcită și să alerg și eu prostește după ea, pierzându-mă și eu.

- Ți-e somn? mă întreabă Romelia.
- Cam da, răspund.

- Iar n-ai auzit ce-am spus, nu? îmi reproșează puțin iritat Bogdan.
sau
- La ce te gândești? mă întreabă el.
- La nimic… îi răspund eu o clipă mai târziu, când aproape prind povestea – așa cum aș prinde pe cineva de haină – dar îmi scapă printre degete.

Hotarubi no Mori e

Hotarubi no Mori e (sau Spre pădurea luminată de licurici) e un film relativ scurt, de doar 45 de minute, ce a apărut în luna septembrie a anului trecut (2011).

Poveste

Când era mică, Hotaru, aflată în vacanţa de vară la ţară, la unchiul ei, s-a rătăcit într-o pădure despre care sătenii spuneau că e locuită de spirite. Aşa l-a întâlnit pe Gin, un spirit care trăia în pădure din totdeauna, şi care a condus-o în afara pădurii. Gin este blestemat să dispară pentru totdeauna dacă e atins de o fiinţă umană. În ciuda acestui lucru, cei doi devin prieteni foarte buni, iar Hotaru se întoarce în fiecare vară la unchiul ei, unde îşi petrece zilele cu Gin. Însă Hotaru creşte şi devine adolescentă, pe când Gin nu îmbătrâneşte deloc. Cât timp poate dura o astfel de prietenie, între doi tineri care au nenorocul de a nu se putea atinge?

Grafică

Cred că grafica este unul din atuurile acestui film. Colorată şi plăcută la vedere prin simplitatea ei, stilul animaţiei contribuie la crearea atmosferei.

Coloana sonoră nu e ieşită din comun. Melodiile de fundal sunt când vesele, când triste, dar nu pot să spun că m-au impresionat. Ce e drept, rareori mă las impresionată de acest aspect când vine vorba despre un film. Ce mi-a plăcut în mod deosebit, a fost piesa de la sfârşit: liniştitoare şi cu versuri drăguţe.

Opinie personală

Hotarubi no mori e este genul de film pe care l-aş revedea oricând cu drag şi care m-ar emoţiona la fel de mult de fiecare dată. Ideea de la care a pornit povestea este deosebită, unică, iar modul de punere în scenă e ireproşabil. Mă bucur că am ales să îl traduc, şi de data aceasta fiind vorba de o decizie luată înainte de a îl viziona.

---

descarcă  sau vezi online filmul tradus de mine 

---

Hoshi wo Ou Kodomo

Hoshi wo Ou Kodomo (sau Copiii care caută voci pierdute în adâncuri) este un film de care am aflat în primăvara anului trecut (perioadă în care a şi fost lansat în Japonia) despre care mi-am zis că trebuie neapărat să-l văd şi, de care, spre ruşinea mea, am uitat cu desăvârşire.

În mod absolut întâmplător, am dat de el acum vreo două săptămâni şi, în timp ce îl descărcam, mi-am spus că trebuie să-l traduc neapărat deşi nu îl văzusem şi nu aveam de unde să ştiu dacă mi-ar fi plăcut sau nu.

Aşadar l-am întrebat pe Bogdan dacă mă poate ajuta cu encode-ul şi m-am apucat de treabă. A fost un film la care, sincer să vă spun, muream de nerăbdare să tastez frazele ca să le traduc pe următoarele şi să văd ce se întâmplă mai departe (l-am văzut şi tradus în paralel).

Poveste:

Asuna e orfană de tată şi locuieşte cu mama ei, care e mai mereu la spital, unde lucrează ca asistentă. E şefa clasei şi e foarte silitoare, dar în realitate se simte foarte singură. Timpul liber şi-l petrece în mijlocul naturii, unde ascultă muzică la un radio cu cristal, pe care îl are amintire de la tatăl ei. Într-o zi, ea aude o melodie foarte misterioasă la radio şi îşi dă seama că trebuie să ajungă undeva, dar nu ştie unde. Răspunsul îl află după ce întâlneşte pe un băiat care îi mărturiseşte că vine dintr-o “ţară străină” numită Agartha. Când acesta dispare, Asuna e hotărâtă să-l găsească şi porneşte într-o călătorie spre Agartha.

Grafică

Aici e o poveste puţin amuzantă. La vederea unor secvenţe din film, mi-am zis că peisajele seamănă cu cele din 5 Centimeters per Second, anime pe care nu l-am văzut decât în videoclipuri muzicale făcute de fani, ca numai după câteva minute să aflu că Makoto Shinkai face parte din stafful ambelor filme anime.

Lăsând paratenza asta la o parte, pe scurt, am doar o silabă de spus: Uau! Peisajele detaliate, deşi statice, te lasă cu gura căscată, mai ales cele din Agartha, care debordează de imaginaţie. Şi să nu mai vorbesc de scenele de acţiune, în care grafica e atât de bine realizată, încât am avut impresia că iau eu însămi parte la aventură.

Sunet

Pe parcursul filmului, există câteva scene extrem de emoţionante, iar acestea sunt însoţite de o coloană sonoră potrivită perfect la crearea atmosferei. Un singur lucru m-a deranjat la partea aceasta, dar nu prea semnificativ, şi anume faptul că la aproape toate scenele acestea dramatice despre care vorbesc s-a repetat cam aceeaşi melodie.

Cea mai reuşită mi se pare melodia de la finalul filmului: liniştitoare şi simplă, perfectă pentru încheierea acestei poveşti.

Alte aspecte:

Personal, filmul mi s-a părut o capodoperă: o poveste emoţionantă şi spusă bine, personaje bine conturate şi o grafică care m-a lăsat cu respiraţia întretăiată. Ca traducătoare, nu am mai simţit niciodată atâtea emoţii în timp ce lucram la un film. Cu siguranţă voi vrea să-l revăd de mai multe ori.

Descărcaţi sau vedeţi online filmul, tradus de mine, pe Aishiteru Subs.

Documentaţi-vă: Ce sunt: Agartha, Quetzalcoatl.

Dragei mele Tina…

Tina când era mică

Uneori mă întreb de ce te iubesc atât de mult. Cum de am putut să mă atașez de o făptură atât de mică și de neajutorată, cu care nu pot să comunic. Sau poate tocmai de-asta am ajuns să țin la tine ca la un membru al familiei.

Și, totuși, de multe ori când stau la birou, te văd agitându-te în colțul acvariului, de parcă întreaga ta ființă strigă după atenția mea. Iar eu de atât de multe ori sunt atât de absorbită de vreo carte, un caiet, un film, un joc… încât poate că nici nu te observ uneori.

Îmi place compania ta tăcută, liniștitoare. Nu e nevoie de cuvinte. Te iau din apă și te spăl cu apă caldă, apoi te țin pe palme. E ironic faptul că, uneori, tu, reptila cu sânge rece, ai corpul mai cald decât mâinile mele.

Îmi amintesc când ai făcut conjunctivită și nu ai mâncat mai nimic săptămâni întregi, iar eu m-am temut c-ai să mori și-am plâns în timp ce te țineam învelită în prosop, la căldură, cât timp își făcea efectul crema antibiotică. Aveai ochii lipiți și umflați și încercam să te ajut să mănânci, iar tu nu voiai să deschizi gura. Și te uram atunci, că nu luptai, c-avea să te răpună foamea, iar eu nu te-aș fi putut înlocui vreodată. Și-apoi te iubeam iar, și mi se rupea sufletul când te vedeam cum îți scoteai capul din carapace la auzul muzicii și, cum respirai, aveam impresia că dai din cap în ritmul muzicii. Te-am dus de câteva ori la veterinar, ținându-te la piept, învelită în prosop, apărându-te de ger și ninsoare. Și mulțumită tratamentului injectabil și a cremei, te-ai vindecat în mod miraculos.

Ce e în mintea ta, Tina, când te uiți în ochii mei cu ochii tăi micuți? Știi tu cine sunt eu? Unii zic că știi, alții că nu, iar restul mă cred nebună. Eu știu doar că sunt fericită că te-am ales pe tine din micuțul acvariu cu țestoase acum 2 ani și jumătate. Erai atât de mică atunci! Te-am adus acasă cu mașina, peste 2 ore de drum. Îți agitai piciorușele micuțe cu atâta rapiditate încât nu o dată te-ai dat peste cap în punga cu apă.

Nu mi-aș fi închipuit că o țestoasă de apă e atât de rapidă față de una de uscat. O clipă erai pe birou și în următoarea erai la margine, gata-gata să cazi. Îți plăcea mult să faci bungee jumping. Cred că ți se părea amuzant cum mă agitam când te vedeam căzând și te prindeam exact la țanc. Apoi te-ai plictisit și ai exersat cățăratul. Mâna mea a fost pe post de copac orizontal, pe care îl traversai cu pricepere. Când ai mai crescut, nu ai mai putut practica acest sport de performanță, așa că ți-ai îndreptat energia spre ventilator, peste a cărui piciorușe încercai să treci. Te-ai plictisit repede și de această activitate și te-ai apucat de explorat. Odată era să cazi de pe bar în prăjitorul de pâine, iar altă dată ai intrat sub bibliotecă și te-ai dus până în spatele ei, înainte să apuc să te prind. Și apoi te-ai gândit să ne jucăm de-a v-ați-ascunselea și ți-ai băgat capul în carapace când am încercat să te scot de acolo. După ce te-am recuperat în cele din urmă cu ajutorul unui liniar, îmi amintesc cum ți-am spus că dacă aș fi știut, ți-aș fi dat și o cârpă să speli parchetul de sub mobilă dacă tot te plictiseai și aveai chef de asemenea activități.

Ce-i, broscuțo? Așa-i că nu te enervez când dau noroc cu tine? Altfel de ce-ai sta așa de cuminte? Știi că ai un colorit frumos? Te face să pari că zâmbești.

Tina de acum

De ce nu am mai mult timp pentru tine? Tu zgârii cu gheruțele marginea acvariului și mă chemi să mă joc cu tine. Știu că te plictisești. Îți place când îți vorbesc, de-ți ridici capul din apă? Of, Tina! Mi-e dor de vară, de căldură, de vacanță! Mi-e dor să te pun în ligheanul mov și să te scot afară, la soare și să mă uit la cum îți sclipește carapacea. Îți amintești când o mai aveam pe Kathya și v-am scos pe amândouă pe pervaz, în vas, la soare, și a trecut chiar atunci o pasăre în zbor pe deasupra și a tras un găinaț fix lângă bol?! Firește că nu-ți aduci aminte, dar eu n-aș fi putut să uit o scenă atât de comică cum a fost aceea… Trei ființe reacționând la unison: două țestoase și un om, tresărind de parcă ar fi fost împușcate.

Promite-mi, Tina! Promite-mi că ai să trăiești 50 de ani și-o să fim amândouă ca două vechi prietene, îmbătrânite de vreme. Și lumea o să ne arate cu degetul: uite baba nebună, ține țestoasa în poală! Și nouă nici că ne va păsa. Până la urmă, de ce am face-o?

Poftele unui koala… de pluş

Aţi fi extrem de surprinşi să aflaţi că un koala de pluş nu tânjeşte după eucalipt de pluş, ci după o delicioasă ciocolată.
Totul începe cu nişte ochişori drăguţi de plastic, sclipind de poftă, implorându-le să le dai măcar 90% din bomboanele din cutie.

Şi nu ai vrea să-l refuzi. Că de o faci… lucrurile devin violent de pufoase. Sau era pufos de violente?

Bine, bine, îţi dau o pralină…

Adică îmi păstrez şi mie una, dacă nu te superi.

 

Morala: Excesul de ciocolată e contraindicat.